- Diverse - nr. 169 / 30 August, 2007 A existat dintotdeauna, in proza romaneasca si universala, o relatie de tensiune latenta intre autor, narator si personaj, relatie pe care diversele modalitati si tonalitati ale epicului le-a distribuit in accente si acorduri diferite. Apropiate, pana la indistinctie in cadrul memorialisticii si mai ales al jurnalului, cele trei instante ale prozei au fost valorificate, in proza moderna, mai degraba in sensul unei disocieri, al unei delimitari care nu era lipsita de un resort polemic. Postmodernismul, cu "ingenuitatea" sa trucata, cu revelatiile sale construite, cu stiinta perfect insusita a artificiului narativ si luciditatea programatica a arhitecturii textuale, nu sufera mai putin de o nostalgie a unui epic pur, a unei narativitati liminare, la care fiinta umana se intoarce neincetat, ca inspre paradigma sa gnoseologica arhetipala. Opinia si, totodata, speranta mea e ca, dupa atatea experimente si inginerii textuale, dupa numeroasele rasturnari de perspectiva asupra epicului ce au avut loc in literatura contemporana, fictiunea isi va lua revansa, iar sansele sale vor fi reevaluate de prozatorii de maine, indiferent cine si cati vor fi acestia. Reabilitarea fictiunii e, asadar, necesara, cu atat mai mult cu cat am trait, poate, prea mult, in acesti ultimi ani, atat sub tirania documentului, a prozei non-fictive, pe de o parte, prin apetitul de neinvins al cititorilor pentru literatura de frontiera (memorii, jurnale, memoriale de calatorie, "cartea de inchisoare" etc.), cat si sub incidenta acaparanta, pe de alta parte, a prozei experimentale, in care primatul textului a lasat in umbra nepermis de mult vocatia epicului de a crea lumi fictionale dotate cu o relativa autonomie. Este evident, in aceste conditii, ca in epos trebuie sa prevaleze fictiunea, narativitatea, capacitatea autorului de a evoca un univers de ganduri si senz