Atunci cînd călătoreşti în străinătate cu interese teatrale - sau cu mintea ocupată, cum-necum, de teatru - ajungi să constaţi că, privite "la rece", oraşele seamănă, fiecare în felul său, cu nişte scene uriaşe. Descoperi cîte un decor gata plantat într-o piaţă din secolul al XVIII-lea şi observi că două persoane stînd de vorbă într-o cafenea au mimica şi gesticulaţia unui cuplu comic - ori, dimpotrivă, ale unei perechi pîndite de un tragic destin. În cutare manifestaţie de stradă întrevezi iţele combinate cu grijă de un potenţial dramaturg şi recunoşti mîna mai mult sau mai puţin abilă a regizorului în galopul vizitatorilor prin sălile de muzeu ori în zîmbetele schimbate între vînzătoarele şi cumpărătoarele de haine şi pantofi. De la un punct încolo, te simţi tu însuţi actor în luminile rampei, sub ochii unui public capricios, a cărui bunăvoinţă încerci să o captezi.
Vorbind despre asemenea oraşe, primul la care mă duce amintirea este, bineînţeles, Veneţia. Nu doar conştiinţa că te afli pe cîmpul de luptă dintre două genii ale dramaturgiei universale, Carlo Goldoni şi Carlo Gozzi (fiecare avînd şi în ziua de azi - şi nu numai la Veneţia - partizanii şi detractorii săi), nu doar miile de măşti şi costume aşteptînd în vitrine, în orice clipă din an, momentul suprem al Carnavalului, nu doar aspectul de butaforie la dimensiuni gigantice al sumedeniei de străduţe, canaletti şi poduri te fac să te gîndeşti la scenă, ci însuşi aerul pe care-l respiri, dens şi călduţ, pare a aparţine sălii de spectacol. Cît despre turiştii care se înghesuie, stau la cozi şi te calcă pe picioare, genul lor proxim îl formează, neîndoielnic, spectatorii nerăbdători ai oricărei reprezentaţii de succes. (Măcar dacă...) Interpreţi principali: Luna şi laguna. Figuranţi muţi: gondolele cu profil de lebede-sfincşi.
La Tampere, unde numărul scenelor face concurenţă celor o mie de lac
