Organismele internationale se pot compromite iremediabil, dar nu dau niciodata faliment. Nici o lege a insolventei nu prevede decesul organizatiilor falite, nici un executor judecatoresc nu le poate ingropa crestineste.
Institutiile falite isi pierd scopul pentru care au fost create, fara a mai putea fi desfiintate vreodata. Produc in schimb o birocratie uriasa care-si gaseste noi ratiuni de existenta. La nevoie, se si reinventeaza.
Comisia pentru Drepturile Omului a ONU este unul dintre cei mai temuti strigoi; in ultimele decenii a bantuit cu nerusinare si indrazneala arena internationala, starnind admiratia adversarilor democratiei. China, Cuba, Arabia Saudita, Zimbabwe si Sudan au fost pana de curand piloni de baza ai institutiei, iar Libia lui Ghadafi a detinut in 2003 chiar presedintia Comisiei ONU pentru Drepturile Omului.
Cand falimentul a devenit mult prea vizibil, Comisia, care avea 53 de membri, s-a transformat intr-un Consiliu cu 47 de membri (Cuba, China, Rusia, Arabia Saudita se afla la loc de frunte) si cu aceleasi naravuri. Israelul a ramas principala, de fapt unica obsesie a acestei institutii. Situatia dramatica a drepturilor omului din Coreea de Nord, Belarus, Cuba, China, Siria sau Zimbabwe nu si-a facut loc pe agenda Consiliului pentru Drepturile Omului, ocupata in proportie de peste 70% de activitatea de condamnare a singurului stat democratic din Orientul Mijlociu. Recent, Israelul a fost introdus drept tema de preocupare permanenta a Consiliului pentru Drepturile Omului, care a scos de pe "lista neagra" Belarusul despotului Lukasenko si Cuba lui Raul si Fidel. Libia s-a multumit cu conducerea Comitetului ONU care pregateste o mare conferinta antirasism din 2009, comitet din care mai fac parte Iranul si Siria.
Consiliul Europei devine o alta institutie falita. Extinderea masiva a UE si influenta crescanda a Rusie
