Cladirile isi rinjesc spre noi locurile in care cindva erau ferestre si, de la distanta la care sint, pot doar sa-mi imaginez citeva cioburi ramase in rame, ca niste dinti ai unor guri flaminde, gata in orice clipa sa ne insface daca ne-am apropia prea mult. E intuneric in spatele lor, intunericul din gitlejul fiarei.
Alaturi de ele, alte cladiri pravalite, nu darimate, demolate, ci doar pravalite de neputinta de a se mai tine in picioare. Moloz, praf, fiare ruginite, care cindva au fost elemente de structura.
Cladirile isi rinjesc spre noi locurile in care cindva erau ferestre si, de la distanta la care sint, pot doar sa-mi imaginez citeva cioburi ramase in rame, ca niste dinti ai unor guri flaminde, gata in orice clipa sa ne insface daca ne-am apropia prea mult. E intuneric in spatele lor, intunericul din gitlejul fiarei.
Alaturi de ele, alte cladiri pravalite, nu darimate, demolate, ci doar pravalite de neputinta de a se mai tine in picioare. Moloz, praf, fiare ruginite, care cindva au fost elemente de structura.
in fata noastra, deasupra soselei, traversind-o, o constructie ca un pod sta gata-gata sa se prabuseasca.
– Hai mai repede, n-om fi noi aia in capul carora se va prabusi!
Si soferul accelereaza, trecem de locul acela.
Bine ati venit in Zlatna! Anul este 2007, iar aceste rinduri n-au fost scrise in 1970 intr-un roman SF cu subiect distopic. Nu cititi o povestire postapocaliptica, acesta nu este decorul unui film gen Mad Max sau Cyborg. Este Zlatna zilelor noastre, iar in cladirile acelea, pina in urma cu citiva ani, munceau oameni. Oamenii din Zlatna.
Dupa citeva zeci de kilometri intram in Rosia Montana si casele cu micul banner pe care scrie „proprietate a companiei…“ (nu-i dau numele) se inmultesc, sint tot mai dese. Cladirile – case in care pina de curind au locuit oamenii locului – stau dre
