Cînd aud de Ion Iliescu am o uşoară senzaţie de neadecvare, de ieşire din timp. Mi se pare că s-a rătăcit, că ar trebui să fie ajutat să se întoarcă în epoca sa. Nu are nici o legătură cu vîrsta. Nu simpatizez cu logica unor alde Cozmin Guşă, care au ridicat la rang de principiu zicala: scoală-te tu ca să mă aşez eu.
De fapt, Ion Iliescu nici nu a îmbătrînit, în sensul că nu s-a lipit de el acea serenitate cu care bătrînii experimentaţi îi tratează de sus pe lupii tineri şi hămesiţi. Ion Iliescu de acum este acelaşi Ion Iliescu din 1990, care trecea de tinerel pe lîngă bătrînii Raţiu şi Coposu, cărora feseniştii le spuneau că îi caută moartea pe acasă. Ion Iliescu este dovada vie a faptului că oamenii sînt de fapt incapabili să se schimbe. Dacă îl auzi în 2007 vorbind despre UE ca despre clubul fostelor state colonizatoare te întrebi unde a fost acest om în ultimii 17 ani. Şi apoi îţi aminteşti cu groază că mare parte din aceşti ani a fost în scaunul de la Cotroceni. Unde l-a prins şi finalizarea negocierilor de aderare la clubul foştilor colonizatori.
Săptămîna care a trecut, Ion Iliescu a trimis opiniei publice o lungă scrisoare deschisă (şapte pagini). Opinia publică trebuie să ia act de indignarea lui Ion Iliescu faţă de anchetarea evenimentelor din iunie 1990. Sînt şapte pagini de Ion Iliescu în stare pură. Nu ratează nici un clişeu. Cine este de vină pentru ce s-a întîmplat atunci? Cei care au refuzat rezultatele revoluţiei şi au pus la cale anarhia din 13 iunie. Care anarhie, de altfel, nu este ceva singular, ci doar o parte dintr-un şir de acţiuni ale unor forţe care au interese ascunse, care au introdus violenţa în viaţa politică şi care "nici acum nu îşi asumă consecinţele actelor lor".
Aceste forţe vor acum să rescrie istoria, cu complicitatea unor procurori de la Parchetul Militar şi la ordinul lui Traian Băsescu, care doreşte astfe
