E arhistiut: matematica e un fel de sperietoare in scoala. Dintre cei care o invata, majoritatea o fac de nevoie, fara placere, doar ca sa poata lua examenele de capacitate, bac sau intrare la facultate. Ceilalti sint mindri ca nu stiu o iota, mindrie pe care o afiseaza uneori, satisfacuti, inca multi ani dupa ce au terminat scoala. Exista, desigur, si aceia, foarte putini, carora le place matematica, o inteleg usor si o practica aproape natural. De obicei, intr-o clasa, acestia sint pe post de pasari exotice. Povestea dureaza demult, poate de cind exista scoala, e un exemplu trist de globalizare, tranzitia noastra nu face decit sa acutizeze o boala cronica.

Cred ca sint mai multe cauzele care duc la acest statut deloc de invidiat al matematicii.

E vorba, in primul rind, de structura interna a disciplinei, de organizarea si transmiterea secventiala a cunostintelor. Astfel, lucrurile neintelese sau golurile dintr-o clasa fac aproape imposibila intelegerea materiei din etapa urmatoare. La matematica, succesul e legat de un efort continuu (sau cu un numar foarte mic de discontinuitati) si aproape constant.

Dincolo de aceasta cauza obiectiva, am impresia ca totul ni se datoreaza noua, profesorilor.

Pentru ca nu e nimic obiectiv in felul cum sint concepute programele scolare de matematica si manualele aferente. Habar nu am cine intocmeste aceste programe (manualele au autori...), dar, intotdeauna, rezultatul e acelasi: abstractizare, definitii complicate, sacrificarea intuitiei in beneficiul rigorii, lipsa aproape completa a relatiilor cu alte domenii, exercitii in care accentul e pus pe tehnica, pe artificii de calcul. Si, mai ales, prezentarea si motivarea (atunci cind autorul catadicseste) studiului matematicii exclusiv prin utilitatea ei in tehnica sau in alte stiinte. inclin sa cred ca are perfecta dreptate profesorul George L