El e acolo, ăsta a fost norocul lui. A întors capul mai repede atunci cînd s-a auzit bufnitura. A sărit din somn şi s-a repezit la geam. Sau era deja pe stradă, îşi plimba cîinele. Sau trecea pe acolo, absolut întîmplător.
Sîntem o ţară de martori oculari. "A venit cu viteză, domâle, uite, ăsta e vinovatul!" Sau, mai elaborat, "L-am văzut pe pîrît cînd intra în clădirea în care îşi are domiciliul inculpata!". Chiar exotic, dacă vreţi, "chinezul ăsta? Era, de fapt, arab şi făcea trafic de carne vie cu fete, vai de capul lor, de la ţară!". Evident, martor ocular e şi domnul care exclamă la televizor: "Îl ştiu eu pe Băsescu, l-am mai văzut în situaţii din astea şi ştiu exact care îi sînt motivele. Să vă spun..." Martorul ocular e motivul pentru care jurnaliştii dau petrecere de Crăciun şi cîteodată şi-un acatist. El a evoluat mai repede decît homo sapiens: ochii sînt capabili să vadă şi noaptea, iar urechile au ajuns cît ale puiului de elefant. Fără ca asta să-l distingă într-un fel din mulţime.
Dintre toţi, cel mai tare îmi place martorul ocular care n-a fost nicăieri, care n-a ieşit din casă sau din studioul de televiziune. N-a fost, n-a vorbit cu nimeni (cine să-l sune, să-şi pună mintea cu nebunul?). Cu toate astea, el a văzut cu ochii lui absolut tot ce s-a întîmplat ieri, în toate palatele, de la Cotroceni la Victoria, plus două-trei locuinţe mai modeste (martorul ocular ştie precis ce crede poporul, chiar de la sursă). Şi, pentru că ştie deja, ne spune şi nouă cîteva frînturi. Amestecate cu consideraţiile lui, pentru că martorul ocular vrea să ne dea şi sensul a ceea ce-a văzut. Asta e boala lui. Există însă şi martorul ocular cuminte, la locul lui, banal şi chiar tautologic, pe deasupra. El e cel care, într-o coloană de maşini, coboară geamul şi strigă (spune, şopteşte, chestie de plămîn) în microfonul doamnei reporter: "Domâle, e un coşmar,
