Inca de la Lyotard, stim ca in epoca postmoderna/contemporana, marile povestiri-scenarii de legitimare, centrate in jurul unei Idei a emanciparii, au intrat in criza. in arta, marea Istorie cedeaza tot mai mult teren micilor istorii, iar filmul nu face exceptie. Si la noi, daca pina acum citiva ani, marea majoritate a regizorilor fie oculta/evita „feliile de viata“ cotidiana din jurul ei, fie le edulcora sau le caricaturizau odata cu nasterea unui nou cinema romanesc, initiat de Cristi Puiu, filmele au inceput cu adevarat sa tina piept Istoriei, folosindu-se pentru asta chiar de micile istorii. Personaje vii (nici exceptionale, nici exponentiale), situatii veridice, dialoguri autentice, lumi fictionale coerente si convingatoare, pe care le recunoastem sau pe care le putem accepta ca reale – iata citeva dintre marcile distinctive ale noului cinema romanesc.

Perdanti in fata Istoriei

Cam toti batrinii din filmele lui Cristi Puiu sint traumatizati de o Istorie a carei evolutie n-o mai inteleg. Un bun exemplu este domnul Tomescu din scurtmetrajul Un cartus de Kent si un pachet de cafea (2004). Personajul are in jur de 60 de ani, iar jumatate de viata a slugarit pentru o fosta intreprindere de stat comunista. Acum, cu numai doi ani inainte de a putea iesi la pensie la cerere, se trezeste dat afara, seful de personal motivindu-i ca „s-au schimbat vremurile“. Domnul Tomescu este pur si simplu incapabil sa priceapa ce se intimpla: atita timp a fost bun pentru „ei“, iar acum nu mai este bun? Crescut in cultul muncii, el refuza sa vegeteze alaturi de sotia semiparalizata si apeleaza la fiul Vlad, carierist de succes si cu relatii, pentru a-si gasi o slujba cu care sa umple cei doi ani care-i lipsesc de pe cartea de munca. insa reangajarea sa este conditionata de respectarea normei sociale cunoscute ca „mita“ sau „spaga“: viitorul angajator trebuie sa primeas