De un deceniu si jumatate, ne lamentam ca nu avem inca „marele roman despre ceausism“ sau „marele roman al Revolutiei“, ca stam prost la capitolul valorificarii fictionale a trecutului totalitar si ca scriitorul roman are o relatie precara cu istoria. N-as vrea sa las a intelege ca as pleda, in cele ce urmeaza, pentru introducerea unor planuri cincinale in materie. Departe de mine o asemenea ineptie. Consider insa ca problema reactivitatii si permeabilitatii romancierilor nostri la dramele istoriei recente merita dezbatuta.
Oricite contraexemple am invoca, romanul nu poate fi conceput in absenta istoriei, fie ea si imaginara. De aceea, nu cred ca o asemenea preocupare ar fi depasita, vetusta, „de secol XIX“. Dupa cum nu cred in stihia postmodernismului care ar relativiza si ar bulversa cu totul vechile criterii. O intreaga dinamica a aparitiilor editoriale din lumea larga, inclusiv a celor „postmoderne“, pledeaza contrariul. Cum se explica totusi amintita perceptie? Sa fie vorba doar despre o lamentatie conservatoare, contaminata de obsesia monumentalului? Ma indoiesc. Realitatea postdecembrista confirma, intrucitva, declinul fictiunii istorice, desi semne ale unui posibil reviriment exista. Explicatii? Destule…
Unii autori au parut interesati mai degraba sa intre in viltoarea istoriei sau sa o comenteze la cald decit sa o exploateze creator la rece. Pe altii, satui de politica si de ideologie sau neinteresati de asa ceva, subiectul nu i-a interesat si nu-i intereseaza. Foarte multi sunt confiscati de prezent. Cu citeva notabile exceptii, vechii corifei ai romanului politic – al „obsedantelor decenii“ sau ba – nu au mai tinut pasul cu vremurile, iar „esopismul“ lor antedecembrist s-a uzat moral. Pe de alta parte, militantii postmodernismului romanesc s-au grabit aruncind, odata cu apa murdara, si copilul din copaia istorismului, adica epic
