E deja un truism: în România, ca mai peste tot în lume, stînga şi dreapta sînt poziţii politice asumate. Aşa că presa abundă de referiri la poziţionarea şi autopoziţionarea partidelor politice româneşti pe axa stînga-dreapta. Prea puţini se întreabă dacă acest clivaj este unul real. Căci nu e suficient ca partidele să se revendice de la stînga sau de la dreapta, pentru a şi fi reprezentantele acestor orientări politice. De curînd, reacţiile la moţiunea de cenzură anunţată de PSD au făcut apel la poziţionarea partidelor pe axa stînga-dreapta. Spre exemplu, PNL, prin vocea cea mai autorizată, cea a preşedintelui său, a reiterat ideea că nu poate colabora la guvernare cu PSD, aducînd ca justificare clivajul stînga-dreapta. Dar în Ungaria vecină socialiştii şi liberalii formează împreună o coaliţie de guvernare din 2002, iar în Belgia această formulă a funcţionat din 1999 pînă la alegerile din iunie anul acesta. Să fie politica maghiară sau belgiană mai puţin influenţată de clivajele politice? Sau este vorba de o confuzie? Pentru a exista un clivaj, trebuie ca acesta să corespundă unei stări de spirit identificabile social. Stînga şi dreapta nu pot exista, dacă "poporul de stînga", respectiv cel "de dreapta" nu se manifestă. Şi nu doar unul, ci împreună, căci clivajul stînga-dreapta este unul corelativ. Nici stînga nu poate exista fără dreapta, nici dreapta fără stînga. Tocmai de aceea totalitarismul, fie el nazist sau stalinist, a desfiinţat clivajele, ca de altfel întreg spaţiul politic. Amestecînd criteriile, totalitarismele se situau dincolo de stînga şi de dreapta. E ceea ce s-a întîmplat şi în România, unde naţional-comunismul ceauşist amesteca tradiţia naţionalistă şi legionară cu elemente ale marxismului vulgar.

Chiar dacă România nu a intrat nici în era postindustrială, nici în etapa politicii postmoderne, reperele ideologice clasice nu mai sînt folos