Nu stiu daca lumea de astazi, cu ochii atintiti pe monitoare sau pe ecranele micilor – nici astea nu mai sint mici! – televizoare mai citeste Bacovia. Poezii de Bacovia, pe care eram obligate/obligati sa le invatam la scoala. Si chiar reusise Domnul profesor de limba romana Botez, de la „Cantemir“, sa ne faca sa iubim poezia. Poezia lui Eminescu, a lui Arghezi si Minulescu, a lui Toparceanu si George Cosbuc – ce mare poet ignorat este cel care a scris Noi vrem pamint! si La oglinda – ce mari poeti sint si Blaga si Nichita Stanescu, si Sorescu, acela care ne-a incitat tineretile alaturi de Blandiana si teribilul Mircea Dinescu, pe care-l consumam doar ca publicist impenitent. Si desigur, pe linga alte multe nume pe care le iubesc – Caraion, Geo Dumitrescu, Tonegaru sau Fundoianu de tinerete, Doinas (nu a reusit sa intre in inima mea, cu toate ca Mistretul cu colti de argint este o capodopera) – Bacovia. Ce plictiseala cosmica astazi sa impui astfel de autori, cind Mihaela Radulescu se vinde in zeci de mii de exemplare si produce voluptati multimilor in delir.
Citeva zile de vacanta la Manastirea Simbata, la poalele Muntilor Fagaras, mi-au oferit prilejul sa citesc, sa recitesc pentru a multa oara, poeme de Bacovia. Va mai amintiti de Lacustra? Am sa cer ingaduinta s-o reproduc dintr-un volumas aparut anul acesta la Humanitas si care, desigur, nu va face concurenta nici lui Robert Turcescu, nici lui Dan Diaconescu:
„De-atitea nopti aud plouind/ Aud materia plingind…/ Sint singur, si ma duce-un gind/ Spre locuintele lacustre./ Si parca dorm pe scinduri ude,/ in spate ma izbeste-un val/ Tresar prin somn, si mi se pare/ Ca n-am tras podul de la mal./ Un gol istoric se intinde,/ Pe aceleasi vremuri ma gasesc…/ Si simt cum de atita ploaie/ pilotii grei se prabusesc./ De-atitea nopti aud plouind/ Tot tresarind, tot asteptind…/ Sint singur, si ma ma duce-u
