După runde de consultări cu partidele (care n-au fost altceva decît pierdere de vreme), Guvernul a decis: vom avea alegeri pentru Parlamentul European pe 25 noiembrie. Ele mai fuseseră fixate o dată - cu acelaşi ritual al consultării partidelor -, dar s-au amînat din cauza "cestiunilor arzătoare" la ordinea zilei: suspendarea preşedintelui, referendumul ş.cl. Acum, deşi există toate şansele să apară alte "cestiuni arzătoare" - de exemplu, moţiunea de cenzură şi o eventuală cădere a Guvernului -, nu prea mai avem încotro: trebuie să le ţinem ca să ne înscriem în grafic. Sau, cu o expresie atît de des auzită în ultimii ani pentru a justifica tot felul de lucruri: "aşa ne cere UE". Tocmai aceasta mi se pare atitudinea dominantă printre politicienii români: alegerile pentru Parlamentul European îi cam plictisesc, parcă vor să se achite de ele ca să treacă apoi la alte lucruri. De fapt, la lucrurile pe care ştiu să le facă cel mai bine: jocuri de culise, aranjamente politico-economice, împărţiri de bugete locale după carnetul de partid al primarilor ş.a.m.d. În plus, alegerile europene riscă să le deranjeze locurile şi procentele în sondaje, cu greu menţinute prin apariţii la televizor, măriri de pensii şi alte jocuri de imagine. Iar asta ar fi chiar o belea: la anul, vom avea alegeri locale şi parlamentare; ce se va face, de exemplu, un partid care n-a "prins" nici un loc în Parlamentul European? Cum va face el faţă etichetei de "partid care nu-i bun pentru UE" pe care i-o vor aplica adversarii? Cum să-ţi mai iasă victorios primarul cutare din comuna X cînd poporul - care votează cu televizorul - îl va arăta cu degetul şi va spune că "ăsta e de la ăia pe care nu i-a primit în UE". Mai ales că, în multe comune ale patriei, românii care muncesc şi votează la Castellon sau la Torino au venit în concediu şi şi-au revărsat cunoştinţele civice asupra mamelor, taţilor, măt