Manelismul religios al protipendadei creează instantaneu modele Nu-i aşa că v-aţi distrat văzându-l pe patronul Stelei răcnind un cântec religios de la fereastra legendarului său Maybach? Manelismul religios al protipendadei creează instantaneu modele
Nu-i aşa că v-aţi distrat văzându-l pe patronul Stelei răcnind un cântec religios de la fereastra legendarului său Maybach? Partea mai puţin amuzantă a poveştii este că gestul becalian nu-i deloc unul izolat. El este doar parte a unui fenomen mai larg care a cuprins societatea după 1989, odată cu reorientarea masivilor spre biserică: manelizarea credinţei.
Adică punerea ei pe tarabă, alături de celelalte elemente care definesc "succesul" în România anilor noştri: maşină tare, vilă ridicată ostentativ, chefurile de "să moară duşmanii", aventurile galante în văzul lumii, darea în stambă prin revistele mondene sau pe la talk-show-urile de tip tabloidist. Toate acestea nu-s însă de ajuns dacă nu li se adaugă şi un strop de evlavie, un dram de aplecare spre cele sfinte.
Manelismul religios se manifestă în multe feluri şi, ca orice deviere de comportament a protipendadei, creează instantaneu modele pentru cei mai de jos care tind şi ei, nu-i aşa, să-şi trăiască vieţile şi să-şi exhibe realizările după chipul şi asemănarea celor din "lumea bună". "Eu sunt o persoană credincioasă" este fraza care, odată rostită în public sau în faţa camerelor tv, arată primul semn al maladiei - şi încă unul benign. De aici pot interveni însă complicaţiile, la nivel individual sau colectiv.
Mă voi referi mai jos doar la câteva, convins fiind că paleta formelor de manifestare a manelismului religios este infinit mai amplă. Beţia de icoane. Locuinţe şi birouri umplute de icoane, cât mai colorate, cu rame cât mai aurite, plasate în locuri cât mai vizibile pentru vizitator. Dacă persoana în cauză este una publică,
