Metoda nu e tocmai punctul forte al ţării unde s-a născut Discours de la méthode. Totuşi, de-ar fi s-o aplici în a-l cunoaşte, Parisul îţi ia o viaţă N-avem atîta timp, în viitorul nostru scurtat la punctele de pe agenda zilei de mîine. Rămîne, aşadar, varianta de poche, în care încap nişte anticariate, nişte mutre, cîteva străzi.
***
Anticariatele. Unul, de pe Rive Gauche, la două aruncături de băţ de Notre Dame, e oraşul însuşi. Mare, pe vreo trei niveluri, copleşit de lume, desfăşurîndu-şi în culori (ţipătoare, ale romanelor de consum şi mistere) frenetica dezordine. Acolo afli mai uşor ghiduri decît poezii de avangardă, proză de vacanţă mai curînd decît clasici. E primul nivel al oraşului, plătind tribut globalizării şi turismului. Nu-şi poartă, la o repede vedere, vîrsta şi cultura cu ţinută severă, cu, să zic aşa, seacă ostentaţie. Dimpotrivă. Peste tot găseşti rozuri şi auriul nou al restaurărilor, preluînd cam din grabă iluziile destrămate şi întreţinute vanitos ale imperiului. Peste tot, estuarul de limbi, de mode, de fel de a-ţi pierde viaţa, avînd în minte o idee diferită despre cîştig. Cărţile nu sînt altminteri. Aşezate în librării elegante, incredibil de învecinate, pe Saint Germain, sau în stive hărtănite, pe Saint Michel. Închise în cochilii verzi, care le scot la vedere după un program cu neputinţă de precizat, pe Sena. Amestecate cu gravuri, reproduceri, kitsch-uri pale sau stridente, mîini care le cer, priviri care le ocolesc. Cînd pleacă turiştii - dacă pleacă vreodată... - îşi vor fi regăsind, aceste cărţi, deodată cu oraşul, celelalte straturi, ale culturii fără de comerţ.
***
Oraşul nou. Toată lumea ştie, sau măcar bănuieşte, ce va să zică oraşul vechi. Cel nou creşte din coastele lui, cînd minunat, cînd dezamăgitor de agitat. E făcut din luminile de blitz care joacă noaptea în Tour Eiffel, din neoanele tari ale vapo
