Una dintre intrebarile care framanta opinia publica este ce anume isi propune scoala sa obtina la capatul ciclurilor sale de instruire. Ce dorim, de fapt, de la copiii nostri? Vrem ca ei sa devina atomi intr-o aglomerare umana cu reflexe de supunere necritica la tot ce vine de sus si din exterior? Ii dorim niste cetateni activi, inteligenti si instruiti, capabili sa imbunatateasca nivelul de trai si calitatea vietii in Romania, fara a altera prea mult mediul? De ce are nevoie Romania? De niste supusi disciplinati ori de individualitati dotate cu spirit de initiativa si judecati de valoare proprii? Adeptii primei formule vor da exemplul Japoniei si chiar al Germaniei, unde buna subordonare si autodisciplinarea au facut minuni in reconstructia economiilor indata dupa ultimul razboi. Ceilalti vor spune ca drumul spre democratia performanta occidentala trece prin afirmarea reactiilor critice si a capacitatii de inovare.

Oricum am raspunde, prezenta religiei in educatia publica trebuie cumpanita suplimentar. Care ar putea fi rostul orelor de educatie religioasa in scoala? In cele mai optimiste estimari, ele ar contribui la formarea unei constiinte modelate de valorile crestine si a unui sentiment comunitar specific rasaritean, consonant cu traditia romaneasca. De fapt, insa, traditia invatamantului nostru nu a fost aceea a educatiei confesionale si in cea mai mare parte a timpului scurs de la aparitia sa statul roman nu si-a asumat proiectul unei educatii religioase pe bani proprii ori pe cheltuiala publica. Oricine rasfoieste sintezele de istoria scolii la romani va putea observa ca statul abordeaza tarziu, partial si selectiv chestiunea politicilor educationale. Nu doar fiindca romanii traiau, pana in 1859, 1877 si, respectiv, in 1918, in mai multe formatiuni statale aflate sub dominatie straina. Pur si simplu, pentru mult timp, statul nu si-a asumat ro