Cine este deci şi de unde vine cu dorinţa expresă de a ne tulbura, de a ne răpi liniştea cu a sa viziune cinic-apocaliptică, acest Michel Houellebecq, exponent de vază - alături să zicem de Vincent Ravalec şi de Marie Darieussecq - al emfatic numitei "noua tendinţă literară"? Câte ceva am spus după ce i-am parcurs ultima carte, pe când nu ştiam unele lucruri. Le aflu dintr-o caracterizare a lui Frédéric Martel, instigatorul confesiei din La Nouvelle Revue Française : "Inginer agronom, aţi cunoscut şomajul înainte de a traversa o mare depresiune: anxiolitice, spitalul psihiatric şi alcoolismul. Omul Houellebecq s-a descurcat, dar aţi rămas un scriitor deprimat."

Deprimatul autor acceptă doar cu jumătate de gură:

"Literatura nu e destinată să fie optimistă, să elibereze mesaje de speranţă, să facă în aşa fel ca oamenii că iubească viaţa - în acest sens e foarte diferită de o propagandă. Extensiunea domeniului luptei, aici aveţi dreptate, era o carte profund deprimată. Cea următoare, ultima, este după părerea mea, mai complexă. E plină de contraste ; aşa ar fi drept să o calificăm."

Confirm şi nu cu jumătate de gură. Nu deprimată e cartea recentă - poate doar deprimantă, o carte scârbită, batjocoritoare şi cum ziceam - şi cum zic francezii mai noi, nemaiavând putere să termine cuvintele abia începute - "provo", adică provocatoare...

În cartea precedentă, naratorul spusese net: "Lumea asta îmi displace. Hotărât lucru, n-o iubesc deloc. Societatea în care trăiesc mă dezgustă."

Interlocutorul, cam hărţuitor de felul său, îi atrage atenţia că şi în Particulele elementare, personajul Michel urăşte lumea în care vieţuieşte. Autorul însă îi ia vorba din gură, cu intenţia de a i-o răsuci puţin, spre rezonabilitate:

"De la un roman la altul, regăseşti aceeaşi structură. Există o confruntare între un personaj căruia i-ar place să adere na