O celebra eroina de teatru pretindea ca numele dat cuiva n-are nicio importanta, el nefiind vital, ci conventional. Numele nu e mana sau picior, nici vreo alta parte a corpului (oare la care s-o fi gandit?). "Ce-i intr-un nume?" - ridica ea din umeri - "oricum i-ai spune trandafirului, el ar mirosi la fel de frumos! ". Anticipandu-i cu cateva bune secole pe Charles Peirce si pe Ferdinand de Saussure, Julieta descopera instinctiv doua legi ale semioticii. Pe de o parte, ca numele (Romeo Montague) este arbitrar si, pe de alta parte, ca el e strans legat de corp. De aceea, ea propune cu dezinvoltura schimbarea numelui si-l distinge pe acesta de corp si nu de alte obiecte tangibile, din realitate. Numele unei persoane oarecare este lipsit de sens daca nu se realizeaza o conexiune stransa cu corpul acesteia. De aceea, in societate, oamenii se prezinta, intinzand mana sau indreptandu-si aratatorul spre piept. In termenii semioticii, numele propriu este un indice.

Aceeasi situatie este prezenta in spectacolul Jerome Bel al lui Jerome Bel. Se spune despre autor ca a revolutionat teatrul-dans. Revolutia a facut-o prin eliminarea din spectacol atat a teatrului, cat si a dansului. Vedem doar actori goi-pusca, expunandu-se. La inceput, ei isi scriu cu creta, pe un panou negru, numele, o data importanta din viata lor (eventual, data nasterii), numarul de telefon si cel de cont bancar, impreuna cu suma disponibila. Numele - obscure - capata sens doar prin actul corporal de a le scrie; semnificatia datei calendaristice ramane un mister. Numarul de telefon ii localizeaza spatial (Franta), iar contul ii pozitioneaza social. Toate sunt indicii care acopera cumva nuditatea prin identitate. In timpul spectacolului, corpurile sunt folosite ca suporturi de semne: ele sunt inscriptionate, colorate cu marker, astfel incat miscarile lor minimale sa creeze modeste jocuri de cuvinte.