Un roman foarte original, aproape straniu e Luminarea (Coborarea in text)*, compus cu toate dexteritatile textualismului, dar si cu o gravitate caracteristica, de catre "optzecistul" Ioan Lacusta. Ingeniozitatea scenariului narativ consta in chiar simplitatea lui. Prozatorul alege un spatiu urban prin care a trecut de mii de ori si care s-a impregnat in viata lui pana la a-i determina cursul si a o defini.
Dupa aproape patruzeci de ani purtati cu pasii intre Universitate si Cismigiu, pe langa cafeneaua "Colombo", cinematograful "Bucuresti" si, apoi, mai jos, "Timpuri noi", "Gambrinus" si "Spicul", Ioan Lacusta isi anexeaza centrul Bucurestilor, facand din el inima unei fictiuni nostalgice.
Compozitional, nu exista marcaje pentru delimitarea neta a interiorului de exterior: nici intr-un sens moral-sufletesc, nici intr-unul fizic. Protagonistul romanului fiind unul si acelasi cu autorul lui, descrierea intamplarilor prin care a trecut este sinonima cu rememorarea, iar transcrierea acestor experiente - cu o coborare, asumata, in sine insusi. La Biblioteca Academiei, scriitorul arhivist isi imparte timpul intre lectura gazetelor vechi si creionarea unor scene intens-personale; dupa care, iesind la aer liber si peregrinand pe Bulevardul atat de bine cunoscut, el peripatetizeaza de unul singur, descoperindu-se, vazandu-se, citindu-se la diferite varste. Intre tihna Bibliotecii si libertatea Crasmei nu este o distanta atat de mare pe cat ar putea sa para. Fiindca traseul bahic, halta obligatorie la o bodega sau la alta il scot de asemenea pe erou din timpul social, strict demarcat, oferindu-i o libertate neingradita. Cateva scene puternice, in care taria bauturilor consumate are echivalente grade artistice, ar fi putut impinge romanul in directia prozei vizionare: una amara si demonica, ruseasca. Ioan Lacusta prefera insa un alt registru, si anume acel
