Cînd am auzit prima oară termenul caşto, cu vreo 30 de ani în urmă, am crezut că e o creaţie glumeaţă, un joc de cuvinte pornind de la familiar-argoticul mişto. Caşto seamănă cu mişto prin formă (structură silabică, secvenţa sonoră finală) şi mai ales prin sens ("bun, frumos"). Din punct de vedere gramatical, ca şi mişto, e un adjectiv invariabil care îşi poate crea în română şi un feminin analogic (caştoacă - vezi miştoacă); poate fi folosit şi adverbial, deşi în această ipostază apare mai rar. În limbajul tinerilor, prin anii 1970-1980, nu a fost un cuvînt la modă, ci doar o apariţie pasageră, legată mai mult de preferinţe individuale ale unor vorbitori. De altfel, cuvîntul nu e înregistrat nici în studiile despre argou din perioada ante- sau postbelică, nici în primele glosare şi nici în majoritatea glosarelor şi dicţionarelor monolingve sau bilingve publicate după 1989 (T. Tandin, George şi Anca Volceanov, George Volceanov; la ultimul apare termenul caştaliu, care ar putea avea o legătură cu caşto). În Nina Croitoru Bobârniche, Dicţionar de argou al limbii române (ed. a II-a, 2003), este cuprinsă forma caştoc, caştoacă, adjectiv - cu sensul "frumos"; caştoc este o adaptare a adjectivului caşto (cu accentul pe finală), la tiparele fonetice şi morfologice ale adjectivelor româneşti (ex.: bondoc-bondoacă); e greu de spus dacă s-a format mai întîi, prin analogie, femininul caştoacă, din care s-a refăcut un masculin, sau dacă masculinul a fost produs mai întîi.

Am constatat în ultima vreme, cu destulă surprindere, că termenul face încă parte din "argoul pasiv" al noii generaţii, ba chiar a fost redescoperit şi se bucură de o circulaţie destul de mare: în cîteva chestionare aplicate în ultimii ani unor studenţi, în care erau cuprinse cuvinte argotice mai rare sau învechite, caşto era unul dintre cele mai des recunoscute. Această constatare se poate verifica uşor