Nici la Mizil sau la Pascani nu mai apar azi periodice atat de marcate de provincialism ca aceasta publicatie a romanilor din cel mai mare oras al lumii.

La New York, in mijlocul trepidantei civilizatii americane, apare (prin stradania preotului si scriitorului Theodor Damian) o revista romaneasca duioasa: Lumina lina. In loc sa practice postmodernismul, SF-ul, genurile non-fiction si, in general, tot ceea ce este considerat cool in orasul zgarie-norilor, colaboratorii revistei fac o literatura desueta, cum nu se mai face in Romania de o suta de ani. Intentia (de a tine sus steagul culturii romane la mii de kilometri de Romania) este fara indoiala frumoasa, dar inaderenta la prezent o condamna sa ramana doar o intentie.

Nici la Mizil sau la Pascani nu mai apar azi periodice atat de marcate de provincialism ca aceasta publicatie a romanilor din cel mai mare oras al lumii. Cel mai recent numar din Lumina lina cuprinde, printre altele, un poem de Constantin Zisu, Drumetie, care pare scris pe vremea lui Vasile Alecsandri:

"Tot colindand campie din campie,/ Toiagul doar prieten mi-a ramas,/ Pasind greoi stravechea noastra glie,/ La umbra vreunui nuc facand popas.// In arsita vedeam goi pan' la brau/ Tarani trudind cu secerile-n soare,/ Si galben mai era lanul de grau/ Si rosii mai erau macii in floare."

Care glie? Care seceri? Si... care tarani? Constantin Zisu a ramas cu o imagine idilica in minte din (probabil) poeziile pe care, elev fiind, le recita la serbarile scolare.

Atinse de provincialism sunt si unele din comentariile critice, de exemplu acela consacrat de Daniel Dragomirescu volumului de versuri Spasme si reverii de Dumitru Andrei. Despre acesta, Daniel Dragomirescu afirma ca este un nume nou in lirica vasluiana. In lirica vasluiana! Ca si cum ar exista asa ceva. In viziunea criticului literar roman din New York, poetul d