Odinioara, cand voiam sa exprimam, amar, conditia noastra cenusie, de oameni banali si resemnati, apelam la un panseu absurd si comic, atribuit unui filosof bulgar: "Omu-i ca tamplarul - traieste ce traieste, dupa care moare!". Cei mai multi dintre noi chiar asta facem - traim ce traim dupa care murim. Nu-i nici o mare drama si nici o zguduire existentiala. Este ceva lipsit de interes pentru cei din jurul nostru si de neobservat pentru cei care cauta subiecte. Nu este vorba de acel "om fara insusiri" al lui Robert Musil, ci de o majoritate ("muta", "tacuta", dupa cum este numita in cercetarile sociologice) care nu se exprima decat numeric, dar fara de care lumea nu ar putea exista.

Pe nimeni nu intereseaza, nimeni nu baga in seama si nimeni nu menajeaza sensibilitatile acestei majoritati. In numele ei doar se vorbeste si ea devine relevanta doar cand apelam la ea ca principiu cantitativ spre a o transforma in calitate. Majoritatea asta e foarte buna cand se numara voturile, iar cei care castiga alegerile o gratuleaza cu apelative care de care mai dragute, cum ar fi "partea responsabila", "oamenii de bine" si, suprema apreciere, "poporul roman". Acest "popor" este alcatuit din oameni normali. Din acest punct, "poporul" - ca oameni normali - devine tot ce e mai odios pe lumea asta: este odios pentru ca vrea sa-si pastreze normalitatea sexuala, normalitatea religioasa etc. Din acest moment el are prejudecati, este obtuz, nu pricepe nimic, nu are spirit liber, nu este modern, adica tolerant.

Cum se exprima aceasta intoleranta de multe ori nici cei care acuza nu stiu prea bine sa spuna. Cel mai adesea, eu vad ca abaterile de la normalitate sunt cele intolerante cu normalitatea.

Iata un caz: nu stiu ce asociatie cere, de fapt impune, someaza radioul public sa nu mai difuzeze rugaciunea "Tatal Nostru" la inceputul si la sfarsitul programului sau