În bună măsură, receptarea unei "autoficţiuni" ca Luminiţa, mon amour a fost şi va rămâne dominată de o reacţie omenească, legitimă: solidarizarea cu victima feminină şi repulsia faţă de agresorul scriptural, care conturează în carte un portret în aqua forte al fostei soţii - şi căsnicii. Dacă avantajul "gradului zero al literaturii" obţinut de Cezar Paul-Bădescu stă în exploatarea masivă a istoriei sentimentale şi familiale prin care a trecut, efectul de bumerang este la fel de predictibil. Nu poţi lua atât de mult şi atât de brut din viaţa cu un om apropiat pentru ca apoi, odată publicată cartea, să interzici orice lectură în cheie biografică, pe considerentul că ai făcut literatură. Vrând-nevrând, discuţia îşi deplasează accentul din sfera literarului în cea existenţială; şi distincţiile şcolăreşti invocate de Cezar Paul-Bădescu (autor - narator - personaj) sunt ignorate tacit.
Nu toţi cititorii cunosc însă dedesubturile, albiturile din care a ieşit acest roman. Mă număr printre fericiţii ignoranţi care nu ştiu cum e de fapt Luminiţa; şi, neştiind, pot evalua cartea ca un produs literar. Miza autorului aceasta a şi fost: ca, scotocind prin propriile rufe murdare, să realizeze nu un document, un proces-verbal al divorţului sufletesc şi legal, ci o poveste înveninată şi amară. El aspiră, într-un mod vizibil sau, oricum, uşor detectabil la o anumită condiţie de generalitate: istoria trăită e astfel scrisă încât să aibă o morală implicită. Lăsând deoparte, deocamdată, detaliile scabroase, să recunoaştem că paginile finale respiră o imensă tristeţe, cu toată senzaţia de libertate recâştigată: "Atmosfera din casa noastră devenise de nerespirat, aşa că, atunci când mi-a spus că doreşte să ne despărţim, am avut un prim moment când m-am simţit uşurat. Gata cu certurile zilnice. Cu fricile, cu fobiile şi cu atacurile ei de panică. Cu traiul alături de persoana aceea t
