"Transcrierea a fost facuta in doua etape, pentru ca de la ultimele randuri ale f. 331 r. penita putin tocita si asprita de pana aici a fost schimbata cu alta foarte ascutita, iar scrisul arata o mana odihnita care reincepe munca cu placere, scrierea devine pentru un rastimp rotunda, mica si mai frumoasa decat precedenta. "
Un simplu comentariu de editor, dar cu cat de multa gingasie ascunsa in participarea-i sufleteasca la prezentarea critica a unui text eminescian (Ideile lui Machiavelli, in Opere, vol. XIV). Sunt cateva file din manuscrisul 2.257, datate prin 1880-1881.
Rasfoiesc, in clipe de gol, la Biblioteca, editia Eminescu, inceputa de Perpessicius si continuata de alti si alti eminenti editori, daruiti acestei munci de-a lungul a peste sapte decenii.
In ultimii treizeci de ani i-am vazut, de multe ori, admirandu-i, cum in vechea salita a cabinetului de manuscrise osteneau la descifrarea fiecarei pagini eminesciene, cum staruiau asupra unui cuvant sau a unei file, cum se intruneau preocupati in consfatuiri tainice, indelungi, intru luminarea unui nou dar transmis peste veac de cel ce ne-a fost dat sa ne intemeieze intru literatura nationala si europeana. Nu vor fi niciodata prea multe cuvintele prin care se cuvine cinstita o astfel de truda daruitoare de comori. A ramas editia, se pierd in uitarea jertfei cei care au alcatuit-o...
Dar alte ganduri leg de aceasta constatare a unui devotat editor. Ce se va mai putea spune despre scrisul nostru peste ani, daca manuscrisele au fost inlocuite de apele, imbietoare ca o vraja, ale ecranelor computerelor? Va mai putea intelege cineva cat de tocita iti era "penita" cand ai scris cutare pagina sau cat de odihnita ti-a fost mana cand ai dus-o sa urmeze drumul de cuvinte al unui vis? Prea putin, in fond, inseamna pentru scriitor si opera sa astfel de constatari... editoriale. Ceea ce rama
