Când fredonam, în ’83, împreună cu Sorin, colegul meu de liceu, „UTC-iştii de azi, RFG-iştii de mâine!“, în ultima bancă a vreunei şedinţe, nu ştiam mai nimic despre Occident. Gustam fructul oprit, în colivie, răsfoind un Neckermann - mesagerul societăţii de consum către una de sacrificiu (numai în revista germană am văzut, înainte de 1989, salam de Sibiu). Era reconfortant să îţi închipui o societate în care conştiinţa socialistă nu era obligatorie, în care erai liber să te exprimi, în care puteai să călătoreşti, în care pâinea şi alte alimente nu se vindeau pe cartelă etc. Mirajul (necunoscut) al acelei lumi se suprapunea peste un altul (testat pe propria piele), al egalităţii şi prosperităţii socialiste, risipit între timp şi pentru mulţi dintre cei care crezuseră în el, căci diferenţa între enunţurile propagandei comuniste şi viaţa sufocată de lipsuri, minciună, ameninţare era greu de ignorat. Sub semnul cunoscutelor şi necunoscutelor stă pentru mine şi această ultimă zi de vară din 2007. Nu ştiu, de exemplu, ce urmări va avea cedarea de către Patriciu a controlului companiei Rompetrol societăţii petroliere de stat KazMunayGaz din Kazahstan, dar se ştie că în urma tranzacţiei magnatul român e mai bogat cu 2,71 miliarde de dolari (iar logica sa: „25 la sută dintr-un pepene înseamnă mai mult decât 100 la sută dintr-un măr“ îmi e mai pe înţeles decât cea a comentatorului de fotbal: „În 20 de minute, ar putea şi Dinamo să dea trei goluri! Lazio a dat!“). Nu ştiu cine a profitat la bursă şi dacă a făcut-o legal, nu ştiu dacă e mai bine cu scut american antirachetă în Europa de Est, dar când privesc patronii echipelor de fotbal, mi se pare că ei au ceva în comun (în afară de această pasiune). Nu ştiu dacă rugăciunile a sute de preoţi pentru luminarea minţii lui Dinescu vor avea efect, dacă se va dovedi că „nu a existat nimic din declaraţiile sale halucinante“ (ca să îl