O evaluare, oricît ar fi ea de succintă, a relaţiei artistului cu spaţiul urban trebuie să pornească, inevitabil, de la circumscrierea şi definirea celui din urmă. Pentru că Oraşul este cu totul altceva decît supra­dimensionarea simplă şi mecanică a unei forme de locuire preexistente. Altfel spus, Oraşul nu este doar un sat mai mare, o aşezare cu o mai accentuată desfăşurare pe verticală, în care apa şi căldura vin (dacă vin!) pe ţevi şi în ale cărei canale sug aurolacii din pungă, ci este infinit mai mult decît atît, iar în structurarea, în dinamica, în expresia, în existenţa lui profundă - şi chiar în metafizica sa - Artistul are un rol vital, iar prezenţa lui nu este una spontană şi circumstanţială, ci, pur şi simplu, o condiţie sine qua non a existenţei Oraşului însuşi. Această situaţie este tipică pentru spaţiul românesc şi, cu precădere, pentru partea de sud a ţării, unde oraşul este o apariţie tîrzie, dezvoltată rapid, fără organicitate şi, de cele mai multe ori, chiar fără reflexe urbanistice. Cum Bucureştiul intră perfect în această ecuaţie, el poate sluji drept material didactic în orice demonstraţie care priveşte specificul oraşului nostru. Contradicţiile şi tensiunile rezolvate în Occident într-o istorie urbană îndelungată au fost preluate la noi aproape în simultaneitate şi ele au determinat direct configuraţia spaţiului, dezvoltarea lui, viaţa sa cotidiană şi chiar aspiraţiile asunse. Cel care, în final, i-a temperat excesele şi i-a defrişat drumul, i-a construit fizionomia, i-a precizat psihologia şi i-a conturat noua mitologie a fost Artistul: arhitectul, pictorul, graficianul, actorul şi saltimbancul, scriitorul, muzicianul de salon sau biata dizeuză cu bancnota mototolită între ţîţe, dar, mai ales, sculptorul. Pentru că mai mult decît în plan funcţional şi administrativ, în înfăţişările lui nemijlocite, Oraşul trăieşte într-un complicat sistem de co