În titlul antologiei de autor, Atelier de potcovit inorogi (Ed. Junimea, 2003), Lucian Vasiliu asociază sentimentalismul unei firi visător-fanteziste - care e al mai tuturor moldovenilor noştri - cu o mică ironie relativizantă. În timpuri mai puţin atente la diferenţele pe termen scurt dintre generaţii şi promoţii lirice, el nu prea s-ar fi sfiit, poate, să declame şi să gesticuleze rostandian, cum făcuseră Mihai Ursachi ori Dan Laurenţiu. Căci e, în fond, un bun cunoscător al convenţiilor poeticeşti, cu care declară că şi-ar putea convinge cititorii. Inventarul lor e propus într-o Peroraţie, unde ne spune tocmai că e capabil să cânte... diafanul Crin, să ne suce(ască) gâtul cu Metaforať, să se ocupe cu Hymene, în linguşitoare Vocabule în vreo Epopee, din care n-ar lipsi nici Diatriba (aceasta prin antifrază, desigur, căci s-ar rosti la adresa însinguraţilor), Femeia, ba chiar Shakespeare şi Christos. Nimic din toate acestea. / Totul din toate acesteať, plus ascultarea sub pătura de campanie, a buletinului de ştiri, visând Alarma, adaugă inventarul tematico-stilistic, cumva contrastant cu cel al confraţilor de generaţie.

Încă de la debutul, remarcabil, cu Mona-Monada, din 1983, convieţuirea înscenărilor de inspiraţie romantic-melancolică, fantezist-livreşti, subminate ironic, era evidentă. În Mierla de la casa Pogor, de exemplu, funcţionarul pe cale de dispariţie de la cunoscutul Muzeu ieşean al Literaturii, se vede aruncat în disperarea absolutului, îşi trage o sabie de la şold ca să-şi ucidă certitudinea; închină dulci libaţii, creierului său, cade străpuns de suliţe necunoscute, pentru a sfârşi zăcând mort neîngropat, liniştit şi singur, asociind data propriei naşteri cu trupul Mierlei, fraged, / în gura şobolanului. Acest tip de contraste structurează ansamblul viziunii: subiectul liric pare mereu gata să facă gesturi ceremonioase, oprite din mers de imedia