Condeescu. Elegant, nu atat in tinuta cat in relatia cu oamenii din jurul sau, a stiut sa fie de o discretie nobila pana in ultima sa clipa. Aceasta discretie era de fapt modul sau de existenta, fie ca scria, fie ca organiza evenimente literare.

Pentru el literatura era nu doar o expresie a umanitatii, ci si o lume intreaga cu eroi si scriitori, cu cititori si comentatori. S-a dedicat cu totul templului care este Muzeul Literaturii, simtind cel mai clar si mai dureros ca fara trecut nu exista viitor, mai cu seama in cultura. Dintre toti cei pe care i-a cunoscut, cel mai apropiat lui a fost Nichita Stanescu. Intr-o vreme in care poetul cel mai aproape de Poet dintre contemporanii nostri era luat in raspar daca nu chiar injurat, Condeescu s-a aplecat cu smerenie si profesionalism asupra magnificei opere, aratand ca nu intotdeauna oamenii sunt sub vremi. N-as putea spune ca un gest natural este chiar o proba de curaj, in schimb sunt sigur ca este o dovada de onestitate. Onestitate profesionala si de caracter, calitati greu de intalnit in lumea noastra culturala, buimacita de o tranzitie care a inceput cu ea si sigur tot cu ea se va incheia. Sandu Condeescu, sa-l tina Cel de Sus in palma Sa, a stiut sa fie in lumea literara un soi de arbitru intre taberele, grupurile si persoanele prea infocat adverse. O lume mica, uneori provinciala pana la exasperare, dar cu o imaginatie natural exacerbata, numai buna sa fie manipulata si destul de des luata peste picior, cu personalitati voluntare ori caraghioase in ambatul lor este greu de impacat, de domolit. El reusea. Am simtit in eleganta si detasarea lui Alexandru Condeescu vibratia unui secret pe care il aflase si care il convinsese cu totul. Era secretul pe care il ascunde in foile sale orice carte, orice manuscris, iar el a fost pana la moarte custodele trecutului si veghetorul viitorului literaturii romane.