Puşi în faţa unui fenomen atît de îngrijorător cum este terorismul islamic, intelectualii europeni se poartă precum pacienţii găzduiţi în acelaşi salon de spital: îşi trec unul altuia neliniştea încercînd să se convingă că boala care pluteşte în aer, chiar dacă este una foarte periculoasă, s-ar putea să-şi piardă virulenţa dacă încep să discute despre ea. Altfel spus, orice pericol social trece dacă e prins într-un verdict ideologic. În realitate, aplecarea apăsată spre analiză abstractă are mai curînd rostul de a-i linişti pe cei care o practică, şi asta fiindcă marele dar al nuanţelor analitice este acela de a întreţine o iluzie liniştitoare: că o primejdie poate fi atenuată comentînd-o; că aşadar teoria e calea regală de îmblînzire a fiarelor.

Mai toţi intelectualii care s-au aplecat asupra Islamului au oferit acelaşi simptom al neputinţei discursive, şi anume acela că, convertindu-şi stupoarea în lanţuri logice de argumente teoretice, au căutat să se convingă unii pe alţii că lucrurile se află sub control. Presupoziţia falsă din care ia naştere acest simptom este una pe care o împărtăşim azi cu toţii: că a înţelege un lucru înseamnă a-l stăpîni. Din păcate, ea e valabilă oriunde în universul acesta, dar nu în domeniul psihologiei sociale. Aici, în ograda imprevizibilă a umorilor colective, cunoaşterea mecanismului din cauza căruia se declanşează un fenomen nu-ţi dă defel posibilitatea de a-l stăpîni. În ciuda a ceea ce credem cu toţii, şi anume că o boală diagnosticată e pe jumătate vindecată, în cazul Islamului diagnosticul devine el însuşi o cauză care sporeşte şi mai mult boala.

Cu alte cuvinte, dacă vrei să strecori încrîncenarea fanatică în sufletul unui musulman atunci spune-i că religia lui e sursa terorismului, şi poţi fi sigur că de acum încolo te va privi ca pe un duşman. Şi cum orice musulman care inspiră aerul Europei aude aproape zilnic a