Subminarea statutului limbii oficiale, incurajarea separatismului maghiar, alianta incheiata cu radicalii secui: acestea sunt doar cateva dintre acuzatiile adresate de criticii mediatici sefului de stat, la capatul vizitei transilvanene. Ca si in alte ocazii, miza autentica a dezbaterilor a fost ecranata de dinamica umorala, in vreme ce moderatia a fost privita ca un simptom al lipsei de patriotism. Unitatea statului roman, s-a sugerat, este vizibila in atasamentul fara echivoc fata de valorile unitatii etnice si omogenitatii lingvistice. Teama de dezmembrare teritoriala este evocata ca alibi ce cautioneaza incremenirea in osificarea institutionala. Facand abstractie de un context al emotiilor fals patriotice, temele asociate cu vizita prezidentiala sunt actuale in masura in care ele trimit la urgenta regandirii modului in care este organizat si relationeaza statul, in raport cu proprii sai cetateni. Inflamarea oratorica a opozitiei (opozitie ce isi asuma, de la PRM la PSD, un monopol intelectual al interpretarii calitatii de bun roman) impinge in plan secund legitimitatea interogatiilor ce privesc teme publice precum comunicarea si predarea in limba romana sau descentralizarea administrativa. Precedentul istoric este, din pacate, unul ce impinge la scepticism: la 1859, ca si la 1918, elita autohtona nu a imaginat scenarii credibile gratie carora diversitatea sa fie transformata in potential creator. Fiecare dintre epocile prin care statul roman modern a evoluat a avut in centrul ei, sub o forma sau alta, aceasta teama de a experimenta deschiderea constitutionala. Unirile succesive au alimentat reticenta fata de extinderea autonomiei acordate segmentelor regionale ce compuneau un stat imaginat, inca de la debuturile sale, ca eminamente unitar, in traditie iacobina. Pretul simbolic al acestei abordari a fost anihilarea unui nivel de creativitate locala. Absenta patrio