Val Condurache (2.VIII.1950 - 26.VIII.2007) ne-a lăsat cîteva cărţi de critică, publicistică, poezie, dar, mai ales, o sumă de întrebări şi îndoieli la care ar trebui să răspundem şi pe care ne invită, din nefericire, post-mortem, să le risipim. Iată.
"Criticul este o persoană (o instanţă) publică. Nu are viaţă, nu are biografie, este cu totul abstract. Câteodată îşi aduce aminte că scrie şi el. Ce-ar fi, mi-am zis, să mă fac şi eu că exist? Ce-ar fi să scriu despre mine? Ce-ar fi? Chiar, ce-ar fi?". Aceste interogaţii care conţin în ele însele răspunsul caracterizează volumele de critică şi publicistică ale lui Val Condurache - Fantezii critice (1983), Portret al criticului în tinereţe (1984), Exerciţii de îndoială (1999) -, ca şi rubricile sale permanente din cotidianele ieşene, după 1990, şi explică lirica sa din La Belle epoque (1992). Cărţile de critică pot deruta pe cititorul obişnuit, ca şi pe cel "profesionist", întrucât "specia" pe care o reprezenta Val Condurache este de tot rară în peisajul literaturii noastre; ne-am obişnuit să citim cărţi în care poziţia autorilor să fie clară, în care aceştia să-şi declare cât se poate de sincer intenţiile şi să precizeze, dacă se poate, pentru toată viaţa, cărei categorii vor să aparţină: poet, critic, prozator, dramaturg sau publicist?! Val Condurache nu voia să răspundă la această întrebare, împrumuta de la fiecare dintre cei amintiţi câte ceva, desenându-şi portretul cu virtuozitate şi neîngăduind cititorului să-i aşeze volumul în unul din rafturile bibliotecii la locurile destinate criticilor, prozatorilor, poeţilor, publiciştilor, eseiştilor; mai mult încă, el refuza să fie o "abstracţiune", voia cu tot dinadinsul o biografie.
Comentariile sale referitoare la autori şi cărţi de primă importanţă sunt pline de observaţii de mare fineţe care certifică performanţele lecturii unui ochi atent, critic, aruncâ
