"Din borangic marama / cusută de o mână/ Sfinţită-n har divin/ se-alintă ca o umbră/ şi flutură-n senin.// Aceeaşi mână-ntinsă/ spre haosul din stele/ mărunte perle-adună,/ le-aruncă spre ţărână...// O inimă de soare/ aceeaşi mână-nalţă/ prin vifor de cerneală/ scriind adâncu-naltul...// Ştiu, mâna e aceeaşi,/ dar sufletul e altul!" Am transcris, bună doamnă Maria Toma (Avram), unul din poemele lăsate mie, spre publicare în revistă, deunăzi, când v-am cunoscut şi m-am temut de intensitatea emoţiei care vă periclita gestul. V-am întrebat şi mi-aţi răspuns uimitor, nu numai că aţi mai publicat în presă, dar că aveţi deja opt plachete de versuri. M-am simţit ca şi vinovată că nu v-am citit, şi mi s-au sleit pe buze cuvintele, şi ceea ce voisem să vă mai întreb, de momentul debutului, vârstă, cine v-a susţinut la începuturi, prietenii, criticii, eventualele recenzenţii la cele opt apariţii editoriale, ce pregătire aveţi, din ce zonă veniţi ş.a. Ca variantă de lucru v-am propus şi aţi acceptat să-mi lăsaţi versurile, pe care să le citesc în tihnă, şi să le fixez într-o soartă bună, după priceperea mea. Sensibilitatea şi emoţia dvs., dar şi teama mea că aş putea greşi în aprecieri pronunţându-mi pe loc, m-au paralizat. O cuminţenie şi o candoare, la o doamnă care, cu simplitate încredinţându-mi sufletul ei gingaş, circulând ca să ajungă la redacţie, pentru întâiaşi dată, acum, prin pâsla caniculei brutale şi printre trecători de toată mâna, care n-au mai deschis şi nici nu vor deschide niciodată o carte de versuri. Indiferent de valoarea poeziei pe care o scriu, persoanele cu care vă asemănaţi, bună doamnă, mă inhibă realmente, când mă pronunţ, aici, asupra rezonanţei (plăcerii ori dezamăgirii) poeziei lor în sufletul meu. Orice mi-aş închipui că am de făcut cu soarta scrisului cuiva, mă îmgrijorează fie îngăduinţa mea moale, fie brutalitatea răspunsului. Oricâtă pâslă ar