Zilele trecute am fost abordată de un coleg de breaslă, aflat la a doua carte de studii privind opera unor clasici, analizată într-o manieră care se adresează aproape exclusiv celor iniţiaţi; altfel, spus, o carte care, în niciun caz, nu se încadrează în "literatura de larg consum". Ce anume solicită autorul cu pricina? Chiar dacă datele intelectuale şi chiar cele marcând vârsta l-ar îndreptăţi la un minim curaj în a încerca să-şi supună cărţile atenţiei unor voci consacrate ale criticii noastre, nu ştie cum să procedeze. îmi cerea o sugestie în acest sens, aşa cum un suferind se sfătuieşte cu un altul, poate la fel de suferind, însă, aparent, ceva mai viguros. Cu acest prilej am conştientizat un lucru pe cât de banal, pe atât de important: să ştii să determini un om să te servească, fără a fi obligat s-o facă. Mai toate codurile de bune maniere ne învaţă cum să procedăm în situaţii în care există relaţia "dă-mi, să-ţi dau", coordonată de normele sociale; nicăieri n-am aflat un cât de mic indiciu pentru cazurile în care solicitarea uneia dintre părţi nu se sincronizează cu interesul celeilalte.

La prima vedere, problema sus-pomenitului coleg e foarte simplă: expediază unui critic literar care îi inspiră încredere, un exemplar al cărţii şi aşteaptă reacţia acestuia. Dar dacă reacţia nu apare?! înseamnă că nu i-a plăcut cartea. Bine, dar omul nu solicită un răspuns neapărat laudativ, ci doar profesionist; îşi asumă riscul de a i se face public numele în cadrul unei eventuale recenzii incomode preferabile tăcerii absolute. Şi iată că aici drumurile se închid: practic, nu există posibilitatea - fără a încălca normele bunei-cuviinţe - de a determina pe cineva să-ţi facă un serviciu la care nimic nu-l obligă. Numai că noi, aceştia, prea puţin sau deloc descurcăreţi într-ale vieţii (literare) devenim, câteodată, bănuitori: dacă o fi existând o formulă magică, o parol