Partea I. Splendoare în iarbă
Cum spuneam, locuri pe scaune nu-s, în picioare nu ai unde şi, cum nu mă văd rezemată/cocoţată pe vreo maşină, aleg să revendic şi eu un petic de iarbă lângă trotuar. Fără vedere la spectacol, bineînţeles. Moment propice de fine observaţii cu privire la mulţimea ce-a dat năvală. Chiar aşa, domnule, n-aţi plecat cu toţii la mare, la socri sau în Bulgaria?
Ce frapează chiar de la început e diversitatea spectatorilor. De la doamne frumos „gătite“ (mărgeluţe, rochii, tocuri), la cei ca mine, lejer îmbrăcaţi, în şlapi şi-n tricou; domni în floarea vârstei respectabili; copii şi cerşetori, câte o business woman rătăcită şi un punk-rocker în trecere spre Lăptăria lui Enache. O voce de bariton anunţă: „Opereta este un basm pentru oameni mari… muzica lui Offenbach, Lopez…“. Cam astea-s cuvintele ce răzbesc până la mine, orchestra Concertino chiar începe programul, dar linişte tot nu se face.
Pe un gărduleţ doi bătrânei discută despre pensii, 70 de mii vechi etc. În stânga mea un băieţel se joacă cu o pisică, iar în dreapta se dau telefoane de zor. De fapt lumea n-a venit să asculte, ci să socializeze… intens. Punctul culminant, nu al operetei, îl constituie momentul în care pisica de mai sus atentează la libertatea şi la drepturile mele şi sare pe mine.
Partea II. Splendoare în picioare
Altă mâncare de peşte! Acum chiar văd şi se aude destul de bine. Maria în Poveste din cartierul de Vest are succes: „I feel pretty, I feel pretty“ repetă doamnele. Urmează Văduva veselă, iar la Capra cu trei iezi în franceză se râde copios. „O sole mio“ şi un tenor cam obosit mă fac să mă gândesc la Pavarotti care e „pe ducă“. Ca italiencele ce suspină la concertele din New York după casă, după Florenţa natală, doamnele oferă ropote de aplauze. Fără batiste ude însă!
Iarăşi Lopez, şi ceva probleme cu microfonul. Prilej pen
