Manualul bunului roman Este ca si cum ai sfida timpul: retraiesti lumea de altadata, bucurindu-te si de binefacerile prezentului in acelasi timp. In trenul aerian care ne duce spre centrul orasului, toata lumea pare ca vorbeste si face acelasi lucru. Cu fiecare statie, cetatenii pasnici din vagoane intra intr-un fel de stare mistica: privirile se intorc dintr-o parte in alta, ca la comanda, ca si cum ar vrea sa inhate imaginile care se perinda cinematografic pe sub ochi. Am ciudata senzatie ca sintem in Jurassic Park. Dar nu in film si nici in realitate cu totul. „Pe aici trecea Zidul. Acolo erau blocurile Estului de la frontiera. Aratau mai bine din motive propagandistice. Intrecerea cu capitalismul. Aici era un post de frontiera. Mai incolo, nu prea departe era Check Point Charlie". Sint zapacit. Unde era Zidul? Pe unde trecea? Dar mai ales: atunci cum era? Cel care face pe ghidul este un berlinez de vreo treizeci de ani, care s-a nascut insa in partea de vest. Nu vazuse fostul Berlin Est decit dupa caderea Zidului. Calatorise insa cu trenul, care facea ca si acum legatura dintre centrul orasului si periferii. Era insa prea mic ca sa-si aminteasca amanunte, dar mai ales frustrari. Rememorarile lui au mai tot timpul un aer glumet. Vag ironic. Placid, chiar. Nimic tragic, oricum. Ca o amintire de baieti. Totul este trecut, ar vrea sa spuna mereu. Trecut si de aceea simpatic. Mai ales in acest tren care vine dinspre cartierele edenice, construite la sfirsitul secolului XIX, pentru noua aristocratie imperiala, la sugestiile, se spune, ale Kaizerului Wilhelm. De altfel, desi pleca dintr-o gara din Est si era administrat de o companie din RDG, trenul era interzis calatorilor din aceasta tara. In timp ce ne holbam pe geamul trenului, este imposibil sa nu ne gindim cu voce tare la ciudata pretentie de a taia un oras in doua ca pe un tort. Noroc ca a fost vorba de nemti. As