La Turţ, hotarul Ţării Oaşului, am ancorat intre două lumi, innodate armonios intr-o geometrie bizară. Una se leagănă in ritmul aspru al ţăpuriturilor stoarse parcă din frămăntările lumii, cealaltă in aerul dandy imprimat locului de destinaţiile occidentale spre care turţenii au plecat să muncească.
La capătul unui drum de sute de kilometri, acolo unde se agaţă harta in cui, un sat pestriţ etalează ostentativ un tablou in care se amestecă culorile caselor cu termopane, maşini văcsuite, mersul legănat al vacilor şi florile ţipătoare de pe fustele creţe ale oşencelor. La Turţ e vremea nunţilor şi oşenii s-au intors acasă, şi-au pus costumele populare şi s-au pus pe ţăpurit de sare pălinca din ţoiuri.
GĂTITUL MIRESEI. E sămbătă la prănz şi pe tanti Anuţa e grabă mare. Trei mirese are azi de gătit. In mijlocul cămăruţei ticsite cu cămeşi, pănze şi mărgele o mireasă aşteaptă cuminte sfărşitul corvoadei. Nu-i place impopoţoneala, dar aşa se face aici ca să fii in răndul lumii. Cu o dibăcie căpătată de cănd era copilă şi după atătea şi atătea mirese de nici ea nu mai ştie căte, tanti Anuţa ii pune fetii cununa, coada de mireasă, ii leagă bumbuştii şi zgarda la găt. Inainte, cănd miresele mai aveau răbdare şi cosiţe, impletitura cozii se meşterea mai mult de zece ore. Părul era uns şi pieptănat in şuviţe care se impleteau ca o dantelă impodobită cu flori şi mărgele, iar apoi se aşeza cununa. Gătită aşa, cu cămaşă albă din pănză, fustă creaţă cu zadie pe deasupra şi cizme oşeneşti in picioare, mireasa merge acasă la mire să joace steagul, făcut cu o seară inainte de ziua nunţii. Pe băta de steag nuntaşii au cusut bărdinoc, verdeaţă adusă din pădure să poarte noroc, batiste, basmale, zurgălăi şi hărtie creponată. Impodobit aşa, "balaurul" colorat atărnă greu de vreo 25 de kilograme şi doar un voinic ştie să-l joace. Şi ceteraşii au căntat şi
