Basarabia, acum Obsesie veche, irepresibila: scrisul de mina sau scrisul asa-zicind mecanizat? Pixul ori tastatura? „Parker“-ul ori „Gateway“-ul? Cum se misca spiritul intr-un caz si cum e - daca e - malformat in altul? De cind am renuntat la stilou in favoarea masinii de scris si, mai nou, a calculatorului, intrebarile acestea imi reapar involuntar. „Nu ride": gratuitatea lor ascunde in mod cert un complex si, la o adica, nu-i deloc superfluu sa afli cum se constituie relatia creatorului cu unealta sa, ce rol joaca aceasta in devenirea lui. Am putut vedea fotocopii ale manuscriselor eminesciene destul de tirziu, in anii de facultate, dar si atunci furtiv, existind riscul incriminarii drept nationalist, „roman", cu toate consecintele, deloc inofensive, pe plan social. In schimb manuscrisele lui Puskin - impestritate de stersaturi, reveniri, grafica ad-hoc, o tulburatoare istorie a efortului intelectiv, de fapt - ne-au fost facute familiare de timpuriu. Le reproducea manualul de limba rusa, reapareau periodic (de obicei cu prilejul zilei de nastere a poetului) in presa literara unionala si republicana, erau difuzate la televiziune, in ample documentare. Nu-mi amintesc sa fi avut pe atunci, expresa, cu un sentiment presant de fatalitate, ca azi, notiunea masinii de scris (calculatorul fiindu-i, in fond, subsumabil). Abia cind mi-am prezentat teza de licenta, profesorul, stupefiat de caligrafia imposibila, m-a somat s-o dactilografiez, ceea ce am si facut, grabnic, inchiriind un „Traveler de lux", fabricat, cred, in Iugoslavia. Ei bine, de atunci mi s-a „tras". Ce s-a intimplat, insa, realmente, de ce n-am mai putut controla ulterior desfasurarea unui text decit batindu-l la masina, e o curioasa chestiune de psihologie a creatiei. Cristian Tudor Popescu vorbeste undeva (text reluat in Timp mort, daca nu ma insel) despre felul in care se raporteaza el insusi la scrisul p