Candva, ca dintr-o lume de basm cu o poveste fermecata, imi aduc aminte de dragostea si prietenia neobisnuita dintre o pisicuta tigrata gri-bleu, cu nasuc ca de cauciuc si cu mustati lungi si fine, si un catelus caniche rose, numit Mufi, bland, cu ochi catifelati ca de copil, care radea tot timpul.
Da, uneori cateii pot rade daca sunt fericiti. Povestea este adevarata, de o sensibilitate neasteptata pentru cei din lumea necuvantatoarelor. Meri (pe atunci inca fara nume) era o pisicuta de strada. Ne imprietenisem, eu dandu-i zilnic resturi de mancare. Ea ma astepta fix la ora 14, cand ma intorceam de la serviciu, stand cocotata pe gard. Avea o rana urata pe torace si, bineinteles, am inceput s-o ingrijesc si s-o pansez zilnic, cu o fasa alba, ce semana cu o bluzita. Copiii de pe strada o strigau: "pisica cu ie" si radeau de ea, dar ei nu-i pasa, fiind preocupata numai si numai de catelul Mufi, pe care il insotea in plimbarile noastre zilnice, mergand tantosa pe langa el, cu trap usor, ca un cal in buestru. Poposeam intr-un parculet mic si Meri statea de paza, pitita in iarba, si daca din nefericire trecea intamplator pe acolo vreun dusman "imaginar", se napustea ca o tigroaica sa-si apere iubitul. Acest lucru s-a intamplat de mai multe ori, tin minte odata s-a aruncat ca o furie pe doi bieti soricari, care nu erau rau intentionati, ci mai curand le era a joaca.
Intr-o seara geroasa de iarna am mers in vizita la un vecin si am stat pana noaptea tarziu. La plecare, in fata casei amicului nostru, Meri ne astepta zgribulita intr-un pom. Cand ne-a vazut, a inceput sa miaune disperata, a coborat si, ca de obicei, ne-a condus pana acasa. Induiosati de insistentele si de dragostea ei fata de noi, de data asta, am luat-o in casa. Fericire mare si totala pentru toti patru. A trebuit sa ne cumparam un pat mai lat, deoarece animalutele noastre se aruncau sea
