Se implinesc cinci ani de cand marele duhovnic de la Manastirea Antim a trecut intre drepti. S-a stins de Ziua Crucii, pe 14 septembrie.

De cate ori trec prin dreptul manastirii Antim, simt un mare si nedeslusit regret: simt cat de mult imi lipseste parintele Sofian. Ma doare amintirea parintelui; ma doare gandul ca, din lenevie sau alte amanari naive, i-am fost in preajma, fara a ma folosi de el, de lucrarea lui plina de rabdare. Pentru mine, parintele era solemn si neclintit ca un adanc lac de munte. Cand si cand, prea rar si prea timid, ma apropiam de el, contemplandu-i tacut frumusetea si linistea de monah desavarsit. Il priveam de la distanta. Ma multumeam sa stiu doar ca exista, ca e acolo, pe scaunelul din dreptul altarului, ascultand cu o rabdare de sfant tot viforul de necazuri si pacate omenesti marturisite in spovezi. Oricat de cumplite ar fi fost vorbele pe care le asculta, nu spunea nimic. Ofta doar. Ofta din adancul inimii, de parca ar fi trait el insusi in clipa aceea pacatul rostit.

In timp ce-mi asteptam randul la spovada, ma rusinam de parintele, de multimea credinciosilor care il impresura fara pic de mila, pana tarziu, mult dupa miezul noptii. Luptandu-ma din greu cu ispita de a pleca, de a reveni alta data, stateam la coada imensa din dreapta iconostasului, recapituland in minte toate pacatele si slabiciunile de peste zi. Aveam multe intrebari sa-i pun parintelui, dar cand ajungeam in dreptul lui, lumina raspunsului pogora miraculos asupra mea, lasand intregi si necercetate doar una sau doua nedumeriri. Linistit si fara pic de zarva, parintele ma spovedea doar prin prezenta lui.

Se implinesc cinci ani de cand duhovnicul Sofian ne-a parasit, grabindu-se la minunata intalnire cu cei drepti, cu Dumnezeu. Nu stiu daca si-a vazut sfarsitul, ca marii pustnici, ca marii traitori. Stiu ca in ziua savarsirii lui, cerurile s-au deschi