Am văzut, intr-o casă boierească de pe la 1880, cu pivniţe, etaj, scară interioară de piatră, odăi inalte şi un pod plin de grinzi şi cotloane, cum i-a invins casa pe nişte oameni de tot simpli, mutaţi in ea cu repartiţie de la spaţiul locativ. I-a invins, in sensul că nu au inţeles-o, n-au putut să-i onoreze rosturile, n-au avut cu ce s-o ţină, in starea ei boierească, şi in scurt timp au coborăt la acelaşi trai de troglodiţi din care plecaseră. Şemineele, ferestrele inalte, scara monumentală de piatră, uşile incărcate de cristaluri au devenit un permanent prilej de a-şi căina viaţa. Pentru unii, prea mult e mai rău decăt prea puţin.

Noii locatari s-ar fi mulţumit cu o cameră in plus intr-o casă nu foarte deosebită de aceea in care stătuseră claie peste grămadă pănă atunci. Bucureştiul a fost nenorocit de năvala a sute de mii de săteni şi tărgoveţi cu deprinderi locative rurale, care i-au stricat, prin ignoranţă şi prin rezistenţa la practicile civilizaţiei municipale, străzile, utilităţile. Şi, ce-i mai grav, clădirile cu ştaif european. Traiul bun e ca o fabrică in trei schimburi. O vezi că funcţionează şi ai impresia că merge de la sine, că nu există şi o armată de muncitori la intreţinere.

Traiul bun intr-o casă mare, plină căndva de servitori şi de lume motivată s-o ţină tot timpul in cea mai aleasă condiţie, era peste puterile unor familii de lefegii cu orizontul spiritual modest şi cu mulţi copii. Boierii au fost alungaţi din casele lor, iar sărăcimea, care le-a năpădit, nu a fost invăţată cum să le folosească. Şi chiar să fi invăţat, nu le dovedea. Acum, cănd scriu despre agresiunea proletariatului asupra vechiului Bucureşti europenizat, ideea unei şcoliri, a unui curs de intrebuinţare corectă a oraşului şi a caselor lui construite pentru un nivel al vieţii ridicat mi se pare o exagerare. Dă-i mocofanului o toaletă princiară