Inca din secolul trecut, ura a devenit un substitut al ideologiei. Promovata in proportii diferite de toti, acest sentiment primar le-a folosit doar extremistilor. Ura a fost instrumentul preferat si de comunisti, si de fascisti pentru a-si justifica actiunile. Iar acest surogat al ideologiei a supravietuit regimurilor totalitare. De la comunismul ceausist nu ne-a ramas decat ura. Doar ca s-a diversificat, devenind, in functie de perioada, antiiliescianism, antibasescism sau antitaricenism. Pe acest fundal, ideologiile nu au nici o sansa, iar politicienii "idealisti", de vocatie, nu au prea multe sanse. Daca ratacesc totusi prin partide, o fac fara sa poata influenta ceva. Asa ca ideologiile se refugiaza in societatea civila sau in universitati, de unde, din cand in cand, mai lanseaza cate o tema de dezbatere publica.
La inceputul secolului al XX-lea votul universal si consecinta sa directa, integrarea unor categorii largi ale societatilor occidentale in viata politica, au determinat partidele sa improvizeze. si, cum ura era la indemana, iar educatia politica si civica a electoratului nu dadea rezultate pe termen scurt – pana la alegerile urmatoare, daca se poate –, partidele au mizat pe apelul la sentimentele primare. Urmarile au fost devastatoare. Cele doua razboaie mondiale si totalitarismele care le-au insotit au facut cele mai multe victime din intreaga istorie a omenirii. Dupa al doilea razboi mondial, Europa a tras concluziile si a incercat sa construiasca un sistem politic bazat pe educatie si participare cetateneasca. si daca, odata cu trecerea timpului, dezbaterea ideologica a trecut pe plan secundar, nu a fost niciodata abandonata. Iar in momentele de criza revine si reinnoieste peisajul politic.
Nu acelasi lucru s-a intamplat in Est, dupa caderea comunismului. Degeaba au incercat unii disidentii, precum Havel, sa construiasca un
