Adrian Cioroianu, ministrul de Externe al Romaniei, si-a prezentat la Reuniunea Ambasadorilor de la Bucuresti planurile sale de politica externa pentru urmatorii zece ani. Nu se stie daca Domnia Sa a tinut cont pentru aceasta perioada si de factori precum ajungerea omului pe Marte, progresele in fabricarea briantinei sau topirea calotei glaciare.
Acest din urma element ar putea fi important, deoarece s-ar putea ca Suedia sa fie scufundata in mare, iar suedezele sa emigreze in masa la Bucuresti, devenit intre timp port la Marea Neagra. Faptul ar prilejui dlui Cioroianu un nou pictorial in costum de epoca si cu trabucul in gura, asa cum a fost cel de acum vreo trei ani din revista TABU.
Dincolo de pretentiile decenale hilare ale unui ministru de Externe care s-a evidentiat in ultimele sase luni mai mult prin gafe diplomatice, o strategie de politica externa pe zece ani pentru Romania ar fi de dorit. Problema este ca nimeni nu s-a gandit cu adevarat la acest aspect. Planuri de politica externa pe termen lung au cateva mari tari europene, Rusia, China si Japonia.
Statele Unite isi intocmesc planul de actiune pe patru ani, adica durata unui mandat prezidential. In rest, directiile sunt constante. Marea Britanie pune de peste 50 de ani pe prim plan relatia cu Statele Unite si apoi pe aceea cu Europa si restul lumii. Franta vrea sa fie, de la De Gaulle incoace, un fel de broker intre Europa si America.
Germania isi mentine un low-profile in relatiile internationale, folosindu-i pe francezi atunci cand are de spus ceva mai apasat. Rusia isi urmareste constant, dupa prabusirea URSS, obiectivul de a redeveni o superputere. Romania a avut o politica externa cat se poate de discutabila, dar coerenta, pe timpul lui Ceausescu.
Dupa ’90, in functie de regim, Bucurestiul a oscilat intre Est si Vest, iar din 2004, intre Euro
