Toti cei care cunosc invatamintul universitar american au intilnit urmatorul paradox. Pregatirea la nivelul licentei (undergraduate) este, la ei, mult inferioara celei din Europa (ma refer la universitati obisnuite, nu la Les Grandes Ecoles franceze, la Oxford si alte citeva) mai ales celei din Europa de Est, americanii fiind obligati ca, in primul an macar, sa completeze, de fapt, liceul, luind si cursuri foarte elementare de cultura generala, nespecializate. Cu toate acestea, odata intrati in programele de master si doctorat (graduate), studentii americani recupereaza surprinzator de repede si ajung, multi dintre ei, sa faca teze foarte bune. Si nu e vorba numai despre universitati dintre primele zece, nu, chiar si universitatile mai slabe se descurca bine. E un fapt: in afara doctoranzilor asiatici sau din Europa de Est, chiar si studentii americani, scoliti acolo, ajung sa faca doctorate foarte bune.

Cum reusesc? Trebuie sa fie ceva mai mult decit excelenta dotare a laboratoarelor, bursele generoase si, in general, conditiile bune de lucru – care, insa, contribuie enorm la succes.

Cred ca ceea ce conteaza in primul rind este un mod complet diferit de al nostru de a concepe procesul de invatamint. La noi se cultiva, pagubos, exclusiv elita. in liceu, cine nu e olimpiadist n-are trecere. in facultate, la fel. Toata lumea e cu ochii pe cei sclipitori, care sigur vor face cariera in cercetare, chiar si fara mare ajutor. Studentii buni, muncitori, seriosi, dar care nu exceleaza, nu prea sint luati in seama. Mai mult, uneori sint pur si simplu inhibati de profesori peste masura de distanti. Cunosc deja multe cazuri de studenti priviti la noi de sus, pe care nici un profesor nu s-ar fi gindit sa-i opreasca la catedra, dar care, ajunsi la doctorat in America, au facut teze foarte bune, si-au gasit un domeniu in care lucreaza si sint respectati, au car