Aparut la 15 ani dupa inceperea Aripii stingi, pe 7 decembrie 1992, ultimul volum al trilogiei Orbitor – Aripa dreapta – incheie un proiect literar si mai ales existential de o amploare si proportii care vizeaza obiectele imposibile imaginate de Escher, intr-o sinteza de structuri si procedee narative care au devenit, in timp, marca distinctiva a prozei cartaresciene. Dupa ce si-a finalizat experienta poetica intr-un text care rescrie intreaga istorie a poeziei romanesti si care a marcat despartirea lui Mircea Cartarescu de aceasta zona a literaturii, Orbitor. Aripa dreapta marcheaza un alt punct terminus in traiectul sau literar, dupa care ii ramin doar doua optiuni: fie despartirea de proza, fie caderea in propria maniera. Odata atins climaxul acestui proiect printr-una dintre cele mai bune scrieri existente pina astazi in literatura romana, se impune o schimbare de directie sau tacerea.

Uriasa metafora a simetriei

Superioara ca realizare narativa si putere imaginativa primelor doua volume, Aripa dreapta are forta persuasiva a cartilor profetice, biblice, dar si scriitura miraculoasa, magica, a textelor esoterice, construita pe o uriasa metafora a simetriei, devenita osatura arhitecturala a trilogiei, care coaguleaza nu doar cele trei parti ale tripticului cartarescian, ci mai ales structura dihotomica, de climax-anticlimax a prezentului volum.

Pe de-o parte, lumea vizionarilor Mircea, a celor sapte care scriu simultan din cele sapte chakras, a fluturilor onirici marquezieni, a interioarelor baroce construite ekphrastic dupa tablourile pictorului bicefal Desiderio Monsú. Pe de alta parte, lumea realului istoric, a revolutiei din decembrie 1989, vazuta prin ochiul visatorului intors spre grotesc, absurd si alegoric. Cea dintii structura este o expansiune a unui ochi sferic, care vede simultan de jur imprejur, prin metasimturi, un uni