Initiativa Ministerului Afacerilor Externe de a-si face cunoscuta proiectia pentru urmatorii zece ani trebuie in principiu aplaudata. Vreme destul de indelungata, acelasi minister a parut mereu ca improvizeaza din aproape in aproape, nesigur de ce va aduce ca prioritate ziua de maine, timorat de rolul pe care seful statului si, cateodata, prim-ministrii si l-au arogat in elaborarea conduitei tarii in dialogul cu alte state ori prin organismele internationale. Dupa ce conducatorul suprem a fost, o eternitate, si cel care dicta prieteniile si divorturile cu partenerii din afara, succesorul lui, Ion Iliescu, a parut decis sa incheie un tratat cu rusii fara prea multe batai de cap, desi URSS-ul se afla in plina prabusire. Mai amintesc aici si ca Petre Roman si Adrian Nastase au ajuns sefi ai guvernului, dar au fost si detinatorii portofoliului externelor (unul dupa, altul inainte de a accede la primul fotoliu al executivului). Pentru un deceniu de politica postcomunista, Romania nu s-a indepartat prea mult, din acest punct de vedere, de modelul – sau tipul de raporturi – stabilit anterior intre stapanul zilei si linia politica a statului in materie de relationare la mapamond. Aceasta circumstanta, ca si mostenirea prea putin modificata, a aparatului externelor asa cum fusese el inaintea rasturnarii politice din decembrie 1989, explica de ce MAE a lasat multa vreme impresia de executant slab performant, lent si ezitant, al ideilor din capul cate unui personaj, fie ca era vorba despre mentinerea in siajul Rusiei (optiunea iliescana pana in 1996), fie ca se incerca apropierea de UE (cazurile Nastase, Roman si Plesu).

In fine, actuala conjunctura interna, caracterizata de ciondaneala neintrerupta si multiplanica dintre presedinte si premier – care va continua inca o vreme, dupa toate semnele – lasa MAE mai vulnerabil in linia evolutiilor sale dinainte, ceea ce con