O prezenţă publică discretă
Revistele noastre literare nu au cultul marilor noştri scriitori contemporani. ştiu ce vor spune unii, reacţionând ironic: "dar avem noi mari scriitori?" - "şi dacă avem, de ce să-i mumificăm într-un cult?" După 1947 regimului comunist, presei literare şi breslei nu le-au păsat de scriitorii care nu au pactizat cu ideologia partidului unic. Nu s-a vorbit şi nu s-a scris nimic despre Hortensia Papadat-Bengescu, Ionel Teodoreanu, Victor Papilian şi alţii care mai trăiau încă în anii '50. Mă gândesc doar la scriitorii ignoraţi, nu şi la cei persecutaţi. Fenomenul se repetă după 1990, nu tocmai identic (de persecuţii nu poate fi vorba, desigur). Ne grăbim să trecem, cu sadism, la capitolul "scriitori expiraţi" autori cu o operă ce merită o atenţie critică mai deschisă şi mai relaxată, ca o datorie de onestitate a unei bune receptări. Nu zic mai mult, pentru a nu face "teorii" inutile. Mă întreb, de pildă, câţi dintre noi, criticii activi, cunosc cu adevărat activitatea literară a lui Dumitru Radu Popescu din perioada postdecembristă. Nu pretind să o admire necondiţionat (spiritul critic trebuie să se exercite nestânjenit), ci doar să o cunoască. De aceea am alcătuit un fişier bibliografic, pur informativ, ca un test documentar pentru cine ar vrea să-şi verifice memoria, lecturile şi biblioteca.
Dumitru Radu Popescu, unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai generaţiei şaizeciste, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (1981-1989), autor prolific de proză şi teatru, a putut fi văzut din ce în ce mai puţin în prim-planul vieţii publice din 1990 încoace. A continuat să scrie şi să publice, dovadă fiind cele şase romane noi, patru reeditări, opt volume de teatru şi patru cărţi de eseuri (am alcătuit o bibliografie exactă cu ajutorul autorului, pentru un profil DRP, apărut în "Familia" nr. 5 din mai 2007), d
