Sunt locuri care ştiu să scoată, din moştenirea Romei, un bun profit. Şi nu neapărat unde te-ai aştepta. Trier, sau Tréier, sau Treves, în fine, pe numele foarte vechi, Augusta Treverorum, e un orăşel nemţesc de graniţă, obişnuit, spre ciuda localnicilor, cu turismul şi agitaţia. De ce? (nu vom scrie, într-un articol de cultură, despre mersul la cumpărături, deşi e cel mai la îndemînă dintre motive...). Fiindcă muzeul oraşului, pus chiar la intrarea dinspre gară, ţine la loc de cinste relicvele primei Rome (el fiind numit, cîteodată, a doua). Relicve călătoare, precum piciorul lui Constantin cel Mare, desprins dintr-o uriaşă statuie pierdută, sau mici busturi imperiale din argint, lipsite de luciul gratuit al suvenirurilor ordinare, sînt peste tot prin oraş. Şi turiştii se bucură de ele, mai cu seamă de degetele fără sanda ale împăratului din antichitatea tîrzie, destul de chinuite de mulţimea celor care le folosesc ca loc de odihnă sau de poză. La asta e bună istoria...
De care, spuneam, Trierul nu duce lipsă. Porta Nigra, o impresionantă citadelă crenelată asortată lîngă un cîmp cu flori miniatural - la Trier, florile cresc, pe ruine, pretutindeni, îndulcind vechimea cu nuanţe - vieţuieşte pe latura de nord a oraşului de prin secolul doi al vremii noastre. Prin ea se intră în oraşul vechi, un pasaj pietonal ramificat, cu restaurante, anticariate, magazine, biserici şi statui. Domul din Trier, o bătrînă doamnă catolică, cea mai în vîrstă din Germania, închinată cămăşii lui Christos, găsită de Sfînta Elena la Ierusalim şi dăruită bisericii pe care fiul ei a construit-o, e un inventar de stiluri. Mare, de patru ori mai mare cînd a fost ridicată decît se mai vede acum, refăcută în stilul roman, dar cu adăugiri gotice şi baroce, cuprinde în ogivele ei istorii telescopate, care nu se agresează şi nu agasează. Dimpotrivă, odihnesc ochiul - înlocuit tot mai des, din
