În 2008 se vor împlini 75 de ani de la naşterea şi 25 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu. În ceea ce mă priveşte, nu sunt adeptul ritmării mecanice, în funcţie de aniversări, a activării interesului faţă de opera unui scriitor. Şi, de altfel, aproape nimeni de la România literară nu pune preţ pe omagierile reglate calendaristic. "Despre Eminescu - l-am auzit spunând pe Nicolae Manolescu - putem scrie oricând, nu trebuie să aşteptăm 15 ianuarie şi 15 iunie."

Cred însă că aniversările sunt un bun prilej de a mobiliza instituţiile culturale, de a le obliga - într-un limbaj inteligibil pentru funcţionari - să dea mai mare atenţie scriitorilor. Gheorghe Todor, un admirator fervent şi un bun cunoscător al poeziei lui Nichita Stănescu, crede chiar că ar trebui lansată şi susţinută ideea unui an Nichita Stănescu. Ministerul Culturii ar putea concepe un întreg program de manifestări consacrate poetului, manifestări care să aibă drept scop nu glorificarea lui, ci repunerea în circulaţie, prin toate mijloacele posibile, a întregii sale opere şi rediscutarea ei cu luciditate şi spirit critic.

România literară, oricum, îi invită încă de pe acum pe toţi cei care vor să se pronunţe în această problemă să o facă fără reticenţă, în paginile ei, asigurându-i că textele lor vor apărea indiferent dacă vor fi pro sau contra, tranşante sau nuanţate, serioase sau excentrice. Bineînţeles, nu vom încuraja vulgaritatea şi amatorismul. Dar un articol scris bine, cu profesionalism îşi va găsi întotdeauna locul în România literară, chiar dacă va arunca în aer toate convingerile noastre.

Am recitit, de-a lungul anilor, de zeci de ori poezia lui Nichita Stănescu şi i-am dedicat sute de pagini de comentarii critice, inclusiv o carte. Mi s-a părut mereu surprinzătoare, ca traiectoria zigzagată a unui fluture în văzduh. Pentru mine ea nu a devenit niciodată previzibilă (şi