Cît priveşte celelalte personaje ale Jurnalului, care contextualizează spontanul portret de căpetenie, cel auctorial, ele posedă ca numitor comun o incisivitate, nu doar o agerime a condeiului critic ci şi o anafectivitate. Mihail Sebastian e un excelent observator rece al deficienţelor omeneşti, un colector al nuanţelor deriziunii, sub semnul unei inteligenţe stilate, al unei detaşări cali­grafice. Nedispus a admira, avînd mai curînd o nos­talgie a umanităţii simple decît a celei de excepţie (despre T. Teodorescu-Branişte: "Un om cumsecade. E mai rar decît un om de geniu"), diaristul dă poate astfel glas unei mefienţe congenitale, unei precauţii faţă de un mediu în care îi e frică de decepţii. E drept că e posibil ca răstimpul avut în vedere (1935-1945) să nu-i fi oferit personalităţile apte a-i produce o mare saitsfacţie, dar nici cei în proximitatea cărora s-a aflat, nume de frunte ale culturii autohtone, nu-i inspiră îndeobşte decît aprecieri distante, ironice. Precum un corectiv, expresivitatea portretelor este remarcabilă. Chipul cel mai prezent şi totodată cel mai violent şarjat e cel al lui Camil Petrescu, socotit totuşi un apropiat. Mostre: "Camil Petrescu îmi cere să-i sugerez lui Rosetti ca să vorbească cu Ralea şi Armand, într-o chestiune capitală. Are anume intenţia să plece de la Teatrul Naţional pentru a lua conducerea operaţiilor tehnice de apărare antiaeriană. E convins că el singur poate să ne salveze de la un dezastru.(...) Mi-a spus de asemeni că are legături strînse cu Statul-Major al Corpului II şi că, dacă vom face război în Dobrogea, operaţiile vor fi conduse după indicaţiile lui. îl ascult şi nu ştiu ce atitudine să iau. Uneori mă tem să nu izbucnesc în rîs. Alteori mă întreb, cu o subită îngrijorare, dacă omul ăsta nu e nebun". Sau: "Camil îmi spunea azi-dimineaţa pe Calea Victoriei: Nici Reinhard, nici Stanislavski, nimeni, nici un regizor