Să ne închipuim o emisiune de televiziune în cursul căreia realizatorului i s-ar da voie să critice în mod constant ideea de televiziune. Aşadar o emisiune în care spectatorului i s-ar atrage mereu atenţia că privitul la televizor e nociv şi că cel mai bun lucru pe care îl poate face este să renunţe la obiceiul de a sta cu ochii pironiţi în ecran; o emisiune în care s-ar face cea mai onestă şi mai lucidă contrareclamă tocmai instituţiei care, în zilele noastre, şi-a făcut din reclamă şi din audienţă un principiu de existenţă; o emisiune al cărei conţinut iconoclast ar acoperi de deriziune însuşi etosul pe care se sprijină edificiul planetar al imaginilor televizate: etosul recunoaşterii publice. Cu alte cuvinte, obsesia celebrităţii.
Nu-ţi trebuie cine ştie ce fler ca să-ţi dai seama că o asemenea emisiune nu ar avea prea multe zile şi că producătorul ar trebui să-şi găsească repede un alt loc de muncă, unul care să fie pe măsura recalcitranţei cu care a îndrăznit să încalce regula de aur a meseriei: aceea de a întreţine clienţilor iluzia că ceea ce văd este realitatea concretă şi că, pe deasupra, realitatea nu poate fi contrafăcută prin reţete tehnice născătoare de efecte vizuale. Cu alte cuvinte, orice se poate spune la un post de televiziune, afară doar de faptul că televiziunea, departe de a oglindi realitatea, o produce.
Că trăim tot mai mult într-un mediu de efecte vizuale, creat la propriu în incinta studiourilor de televiziune şi în pîrghiile digitalice ale programelor de calculator este ultimul lucru pe care noi, spectatorii de televiziune, trebuie să-l ştim. Risipirea mirajului ne-ar provoca o surpriză dureroasă, ba chiar o senzaţie de supărătoare jenă, una asemănătoare cu disconfortul pe care l-am resimţi dacă, uitîndu-ne la televizor, pe ecran ne-am vedea pe noi înşine uitîndu-ne la televizor. Contemplarea propriei imagini ne-ar trezi b
