M-am găndit pentru prima oară la Univers pe linia lui 19, cu foarte mulţi ani in urmă, pe vremea cănd tramvaiul pleca din rondul de la Sfănta Vineri şi o lua oblu spre Balta Albă şi spre dracu-n praznic.

N-am mers cu 19 pănă la capăt niciodată, iar motivul merită să fie spus cu bărbăţie: Mi-a fost frică de infinitul pe care am inceput să-l simt după primele opt sau zece staţii. Pănă la acea dată, universul drumurilor mele prin Bucureşti nu fusese mai mare de cinci, şase staţii. Nici nu concepeam unul de douăzeci de staţii.

Mi se pare corect să măsori universul cu staţiile de tramvai. Staţii planetare pe Marte şi pe Venus sau staţii de tramvai, pentru mine erau şi au rămas totuna. Şi trenurile au staţii, dar trenul nu merge, ca tramvaiul, pănă la un capăt. Trenul merge intr-o direcţie. Capătul liniei de tramvai era locul unde se termina oraşul şi incepea cămpul. Pănă a mă urca in 19, ca să ajung la blocul unui ins căruia urma să-i iau un interviu, nu simţeam nevoia să vorbesc de univers. Un critic scrisese, e drept, despre cartea mea de debut că universul ei de idei i se subţia de la jumătate incolo, dar ce putea să insemne asta nu-mi era deloc clar. După ce am mers primele zece staţii, socotind că mersesem destul ca să fi ajuns unde trebuia, un călător mi-a explicat că drumul de-abia incepea. Orice drum care abia incepe, cănd tu crezi că ai ajuns la capăt, e de natură să te bage la idei. Intre staţii, vedeam pălcuri de blocuri şi apoi maidane nesfărşite. Din felul in care se urmau blocurile cu maidanele, mi s-a năzărit că prea multe blocuri n-o să mai văd, că in curănd oraşul, care pănă atunci muşcase din cămp, avea să fie muşcat el de bărăganul din jur. De un univers ostil şi al nimănui. L-am intrebat din nou pe omul care-mi spusese că şi el tot pănă la capăt mergea dacă mai e mult şi el a răs: Ohoho, să fii matale sănătos căt mai e! Ră